,,Povestiri din Casa Nordului" - povestiri pentru Fabian -

 

Coperta: Vlad Turburea - click foto

CALEŞTI CU POVEŞTI ÎNGEREŞTI

Maria Doina Leonte, „Povestiri pentru Fabian” – carte în curs de apariţie...(n.b. a apărut cu titlul ,,Povestiri din Casa Nordului"  :) )

Atenţie! Universul prichindeilor este invadat de îngeri şi îngeriţe. Mărturie stau aceste poveşti cu litere cereşti, pe care autoarea le aduce aici, spre judecată, (ori spre delectare?) celor mici. De unde? Ai să te miri: din „Cutia cu amintiri”. O cutiuţă fermecată, nici lungă, nici lată. Pătrată? Rotundă? Şi legată c-o fundă? Să vedem ce găsim în ea, poate ne alegem şi noi cu ceva. (Poate c-o stea?) Ceva folositor, pe plac tuturor.

 Aşa ar putea fi prezentată o carte pentru prichindei şi prichinduţe slăbuţi şi slăbuţe, grăsunei şi grăsuţe ca nişte mămăruţe.

 Ei, dar ne-am întins la vers dulce şi nu ne-am mai duce.

„Cutia cu minuni” –trebuie deschisă de luni până luni. Şi citită pe îndelete, dragă băiete, până o-nveţi pe dinafară, ca să nu fii tras pe sfoară. Adică să nu fii păcălit, precum ursul, de vulpe, ştiţi povestea că i s-a cam dus vestea. Auziţi minune: un băiat se juca pe plaiul cerului cu mingi de stele. Păcatele mele!

 Un îngeraş împărţitor de vise, pare-mi-se, nu e lucru de şagă. Dă-mi şi mie unul, măi dragă! Unul frumos, maiestuos, cu Făt-Frumos. Să mi-l trimiţi în amurg, călare pe-un murg. Ori pe-un cal ţintat, că-i mai adevărat. C-un corn în frunte, mă rog, care-i inorog.

 Pe-un tobogan de curcubeu m-aş da şi eu şi m-aş legăna pe-un hamac de stele legate de nori cu nuiele. Şi tumbe pe norii pufoşi aş face, că doar nu-s colţuroşi. Doar că-s prea aburoşi şi apoşi. Lăcrămoşi. Adică plâng până se frâng. Norii sunt ca perniţele pe care mă legăna mămica mea înainte de a veni moşul Ene pe la gene. Şi alunecam şi mă duceam ca-ntr-o apă călduţă şi moale, în picioruşele goale. Tare, tare-mi plăcea să mă scald în ea.

 Şi pe când îngeraşul privea în jos, pe pământ, ce să vezi? Un băieţel cu zâmbet fermecător, care dormea şi visa un înger în zbor!

 Cum e posibil? Iată că este, în această poveste. Şi-n altele, mii, scrise pentru copii. Fabian, căci despre el este vorba, primi un vis fermecat, adică adevărat. Un vis de însănătoşire, un vis de prietenie şi de iubire.

 Aţi avut şi voi acest fel de vis? Cu o cutiuţă în care se află minuni?

 Dacă ai avut, să mă suni. Neapărat. Şi-o să-l transmit, din oraş în oraş şi din sat în sat, ca prichindeii să se roage la îngerul lor păzitor, să le aducă şi lor, din Cutia cu minuni, un vis. Am zis.

Ei, şi tot aşa, continuă poveştile acestei doamne minunate, ca şi zânele din poveştile fermecate.

O alta, se numeşte „Angelica şi îngeraşul”.

 Poveştile Mariei Doina Leonte sunt pur şi simplu molipsitoare. Nu poţi doar să le citeşti pur şi simplu. Ele te îndeamnă la visare, la creaţie, la îm-po-e-zi-re! îţi oferă fel de fel de învăţăminte şi sfaturi, dar, mai ales, sunt educative. În această poveste suntem îndemnaţi să ne rugăm alături de părinţii noştri pentru ca problemele familiei să se rezolve. Rugăciunea în comun face multe minuni. Iată, fetiţa Angelica, de numai şase ani, se roagă alături de mămica ei, pentru ca Dumnezeu să le dăruiască un frăţior sau o surioară pentru ea şi un copilaş mămicii. Rugăciunea comună este foarte importantă în familie şi Dumnezeu nu poate să rămână indiferent la ea.

 Fetiţa era tare tristă că nu are cu cine se juca. Aşa că au hotărât să-i ceară lui Dumnezeu această favoare. Pentru că, a avea un copil e un mare privilegiu, o favoare deosebită pe care Creatorul o acordă familiilor. Este o binecuvîntare şi un har la care familia trebuie să răspundă afirmativ.

 Şi apoi, atunci când rugăciunea e împlinită, să nu uitaţi să mulţumiţi îngerului care v-a ajutat şi a susţinut cererea voastră. Aşa se cade. Aşa e frumos.

 În povestea de faţă, familia Angelicăi primeşte în dar de la îngeraş, pe micuţul Fabian, o scumpete de băieţel, la apariţia căruia, camera s-a umplut de lumină.

Voi ştiaţi că îngerii au inimă? Cum să nu! Şi încă o inimă caldă, iubitoare, duioasă, plină de bunătate. „Inimă de înger” – povestea Mariei Doina Leonte, tocmai acest lucru îl subliniază.

 Costeluş este un băieţel visător, de 8 ani, căruia îi place să stea culcat pe iarbă şi să privească norii în asfinţit. Ciudate arătări care se plimbă pe cer! Iată, acum închipuie o inimă uriaşă care, se pare că e chiar Inima lui Dumnezeu. Dar care copil nu a visat cu ochii pe cer, la prefacerea rapidă a norilor în fel de fel de dihănii şi vrăjitoare. Dar Costeluş vede acum pe cer, din nori, un îngeraş cu aripile strânse, apoi o claie de vată de zahăr. După multe înfăţişări, norii s-au ascuns şi înserarea a pus stăpânire pe pământ. Băieţelul şi-a dorit să aibă o inimă uriaşă, să-i poată iubi pe toţi, pentru că dacă ai inimă mare, eşti ca un înger.

În poveştile Mariei Doina Leonte copiii învaţă să iubească, ceea ce e cel mai însemnat lucru, pentru că, dacă nu ştii să iubeşti, nu vei avea parte de iubire.

O altă poveste se numeşte „Vis împlinit”. De data aceasta, visul este al lui Dorinel. Şi nu e altul decât acela de a fi campion la fotbal. El a învăţat de la bunicul lui că trebuie să munceşti mult şi să lupţi ca să-ţi împlineşti visul. Dar mai există şi altfel de campioni, campioni în fapte bune, în cuminţenie, în lupta cu păcatul, cu minciuna şi cu răutatea. Bunicul îl învaţă cum să preţuiască lucrurile şi oamenii şi cum să-i ajute pe cei care au nevoie. Cei doi îi fac o vizită unui alt băieţel, bolnav, într-un cărucior cu rotile. Dorinel nu şi-a dat seama de suferinţa celuilalt decât când acesta i-a povestit că a avut un accident şi că nu va mai putea juca niciodată fotbal. Cu toate acestea, Ionuţ nu-i invidia pe ceilalţi copii care se puteau juca. La întoarcere, Dorinel află poate prima lui lecţie de viaţă: „Unele lucruri se înţeleg şi se simt fără cuvinte”.

 Peste ani de zile, visul lui Dorinel s-a împlinit. Dar el n-a uitat niciodată învăţăturile bunicului şi pe copilul infirm căruia i-a făgăduit că va juca şi pentru el. Şi într-adevăr, la Campionatul de Juniori, pe podium, aducându-i pe cei doi lângă el, le-a mulţumit şi a spus mulţimii:

 “Sunt campion pentru că ,,Bunicul meu m-a încurajat să visez să devin campion! Poate că a fost şi visul lui ... Iată, eu sunt împlinirea visului lui. Mulţumesc, bunicule!” Apoi privi spre Ionuţ şi le spuse tuturor:

 Am jucat de două ori mai bine, pentru că am jucat şi pentru Ionuţ. El este adevăratul campion! El şi-a învins tristeţea şi neputinţa. Voi dărui jumătate din banii mei pentru ca Ionuţ să aibă un cărucior performant.

 Toată mulţimea aplauda, iar colegii de echipă l-au ridicat pe Ionuţ sus de tot cu tot cu cărucior, apoi au procedat la fel şi cu Dorinel.”

 Ce frumoasă poveste! Poate că fiecare din noi am avea ceva de învăţat de aici. Cum să mulţumim celor care ne-au ajutat să ne împlinim visul.

“Vă iubesc, doamnă Irina!” – are ca şi cadru de desfăşurare şcoala, iar eroina este o fetiţă, Lavinia, bolnavă de autism. Învăţătoarea unei alte clase încearcă să se apropie de ea şi curând, o învaţă un semn magic prin apropierea degetelor astfel ca acestea să întruchipeze o inimă. După o vreme, de Ziua Mamei, Lavinia şi colegele ei, aveau să-i dăruiască acestei învăţătoare, 25 de inimi din degeţele unite în chip miraculos, precum şi zâmbetele lor fericite. Ambele învăţătoare sunt foarte emoţionate, alături de aceşti copii minunaţi care au ajutat-o pe Lavinia să se apropie de oameni şi să-şi depăşească boala care o izolează de lume.

Poveştile Mariei Doina Leonte au darul de a te emoţiona puternic şi de a-ţi imprima în suflet dorinţa de a face bine. O fi vreun înger de vină? Tot ce se poate. Dar mai sigur, e inspiraţia care vine direct de la Dumnezeu în chip de înger.

 În cuvinte simple, pe înţelesul copiilor, autoarea reuşeşte să creeze o lume magică, plină de farmec şi culoare în care copiii uimesc prin perspicacitate, sensibilitate, spontaneitate.

O alta, intitulată: “Darul Mulţumesc!” - istoriseşte despre un băieţel voinicel, care îşi aştepta cu nerăbdare aniversarea, chiar de ziua Sfântului Dumitru.

 Băieţelul răsfăţat, obişnuit să primească toate darurile pe care le cerea părinţilor şi rudelor, află de la bunica lui o lecţie straşnică, şi anume aceea că trebuie să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru toate darurile naturii pe care le-a primit din belşug: legume, fructe, pomi, flori, apă, soare, pământ şi tot ce ne înconjoară.

 De ziua lui, băiatul îi face un neasemuit dar mamei sale: o inimioară sculptată în lemn de cireş pe care îi scrie un mesaj de dragoste şi mulţumire. Pentru că mama este cel mai scump cadou pe care micuţul îl primise chiar din mâinile lui Dumnezeu, cea care i-a oferit la rândul ei: darul vieţii. Şi aici se verifică zicala populară: Dar din dar se face Rai.

Dar mai presus de toate, Maria Doina Leonte ne învaţă pe noi, cum să ne facem daruri. Unii altora, nouă înşine şi lui Dumnezeu. Pentru ca la rândul nostru, să ştim să primim darurile.

 Cu nespus de multă gingăşie, autoarea ne introduce în universul copiilor, al tristeţilor şi bucuriilor acestora în toate anotimpurile, dar mai cu seamă, în anotimpul cel mai frumos al copiilor, iarna, pentru că atunci, pot prinde în palme fulgii de nea, să-i ascundă-n căuş, chiar dacă vor rămâne puţin trişti şi dezamăgiţi că în locul lor, vor găsi doar câţiva picuri de rouă. Pătrunzând cu sfială în această lume minunată, îţi descoperi dorul de drag, de acel meleag care, de când lumea e lume, se ştie, se numeşte: Copilărie!

Şi pe acest fundal imaculat se desfăşoară povestea autoarei, “Darul de la Moş Crăciun”, avându-l ca erou pe Cristinel, un băieţel aflat la vârsta primelor litere din alfabet. Sărbătoarea Crăciunului cu toate darurile şi cu pomul de iarnă apropiindu-se, puştiul de hotărăşte să-i scrie lui Moş Crăciun şi să-l roage să aducă pentru membrii familiei, fiecare, câte un dar. Pentru sine, însă, uită să ceară ceva. În noaptea Ajunului, năstruşnicul Moş Crăciun bate la uşă, împarte darurile şi, spre surprinderea lui Cristinel, îi înmânează acestuia cadoul dorit: o maşinuţă cu telecomandă. Uimirea care se citeşte pe chipul micuţului nu are margini. El înţelege că este răsplătit tocmai pentru faptul că a pus familia înaintea dorinţei sale şi nu s-a mai gândit la cadoul propriu.

 Autoarea subliniază cu graţie momentul acesta, concentrându-l într-o învăţătură utilă: “atunci când uiţi de tine, iubindu-i pe ceilalţi, este Cineva care nu uită de tine, este cineva care îţi ştie cele mai arzătoare dorinţe şi cele mai tainice vise şi, la timpul hotărât de El, toate le va împlini, aducându-ne bucurii mult mai mari decât ne-am putea face noi înşine”.

 Dar Cristinel mai află că darul cel mai preţios pe care creştinii îl pot primi în Noaptea de Crăciun este Însuşi Pruncuşorul Iisus.

Tot un subiect spiritual are şi povestirea următoare, „Pe genunchii lui Iisus”. Pornind de la istorisirile din cartea cu acest titlu pe care mama lui Andrei i le citeşte în fiecare seară, copilul află multe taine şi învăţături pe care Învăţătorul le spunea discipolilor, luându-i pe copilaşi pe genunchii Săi şi îndemnându-i pe ucenici să se facă la suflet aidoma copiilor dacă vor să aibă parte de Împărăţia lui Dumnezeu. De asemenea, Andrei află că orice vis se poate împlini dacă-l rosteşti în rugăciune cu ardoare. Visul lui Andrei este ca tatăl său să se întoarcă de sărbători din străinătate. Şi într-adevăr, dimineaţa, se trezeşte în braţele tăticului său, venit în acea noapte acasă.

Ultima povestire, „Mâinile” este construită pe ideea darului lui Dumnezeu pentru om: mâinile. Mâinile care-l ajută să muncească, să mângâie, să scrie, să facă bine, să ajute un bolnav. Estera îşi admiră mama ale cărei mâini sunt foarte frumoase. Dar în acelaşi timp, i se nasc întrebări nechemate în minte: de ce oamenii fac atâta rău cu aceleaşi mâini cu care mângâie? Şi tot la mămica ei află răspunsul:

„Mama fu surprinsă de întrebare. Stătu puţin pe gânduri, apoi începu să povestească: ,,Când Dumnezeu a făcut omul, a stat mai mult timp atunci când i-a modelat mâinile. I-a făcut cele cinci degete de mărimi diferite ca să poată apuca orice obiect; i-a făcut o palmă în care să poată aduna boabe, sau apă din izvor sau petale de flori...A îmbrăcat palma cu piele catifelată ca să poată mângăia, să poată şterge lacrimi. I-a dat mâinii adieri de primăvară pentru a răcori fruntea arzândă a unui copil bolnav şi pentru a alina dureri ce zvâcnesc sub tâmple...Şi i-a dat căldură pentru a întâmpina palma celuilalt...Şi i-a dat o mână stângă şi o mână dreaptă pentru a-l îmbrăţişa pe cel ce îl iubeşte...”

 Fetiţa îşi descoperă în acelaşi timp, propriile mâini şi îi mulţumeşte lui Dumnezeu, într-o rugăciune emoţionantă, pentru acest dar minunat: darul mâinilor.

Povestirile Mariei Doina Leonte au acea simplitate şi gingăşie necesare literaturii pentru copii, au acel inefabil şi spontaneitate cu adevărat mirabile care se regăsesc doar la cei mici care nu au învăţat încă ce este răutatea. Şi mai au parfumul suav al aducerii aminte, pe fondul căruia se derulează cu mult tact, blândeţe şi dragoste maternă, care se simt în orice cuvânt, ceea ce, la autorii pentru copii este mai mult decât necesar, este aproape obligatoriu. Cine nu iubeşte copiii nu va putea niciodată să le dăruie Cuvântul lor, adică o părticică din sine.

CEZARINA ADAMESCU

 26 octombrie 2011

 Sărbătoarea Marelui Mucenic Dumitru

Sursa aici