sâmbătă, 31 decembrie 2011

A mai trecut un an


 
A mai trecut un an, s-a dus…
Şi-n veci n-o să mai vie
Şi câţi creştini ne-au părăsit
Şi câte suflete-au pornit
Cu el în veşnicie...
 
Aşa trec anii după ani
Şi duc cu ei la vale
Şi pe bogaţi, şi pe sărmani
Pe mame dragi, lăsând orfani
Şi tot ce află-n cale...
 
În anu-acesta poate treci
Şi tu, iubite frate,
Vezi zilele să le petreci
Căci acolo pe unde mergi
Vei fi-ntrebat de toate...
 
Şi ce folos de-ai câştiga
Aicea lumea toată
Şi sufletul ţi l-ai uitat
Căci pentru el n-ai adunat
Nimica niciodată...
 
O, Dumnezeule Ceresc,
Rugămu-Te fierbinte
Să fii cu noi în orice zi
Şi-n anul care va veni
Să ne ajuţi Părinte!

sâmbătă, 24 decembrie 2011

Noapte de vis .... Andre Rieu



 
COLIND

Noapte de vis, timp preasfânt
Toate dorm pe pământ
Doar două inimi veghează
Pruncul dulce visează
Într-un leagăn de cânt ( bis )

Noapte de vis, timp preasfânt
Dumnezeu râde blând
Pieptu-i varsă iubire
Lumii-i dă mântuire
Pacea-n ea ducând ( bis )

Noapte de vis, timp preasfânt
Păstorasii vin cântând
Îngerii cântă Osana!
Nouă vestesc bucuria:
Domnul e pe pământ ( bis )
Traian Dorz

miercuri, 21 decembrie 2011

Așteptând Crăciunul cu Mihaela Popescu și Angela Furtună

Eveniment la Shopping City Suceava, joi, 22 dec., ora 17:


În organizarea Alexandria Librării, Schopping City Suceava și Biblioteca Bucovinei - Consiliul Județean Suceava, joi 22 decembrie ora 17 la Shopping City Suceava:
 
POVESTE DE CRĂCIUN
 
CONCERT DE COLINDE CU MIHAELA POPESCU
 
 
 
Recital din lirica creștină universală cu ANGELA FURTUNĂ
 
GALA CITITORILOR DE ELITĂ
 
 

marți, 20 decembrie 2011

Pe-un pătul - de Costache Ioanid


Pe-un pătul de fân şi floare,
tare greu
s-a născut Copilul Soare,
tare greu.
Dar în casa ta, vecine,
n-ai o mână de sulfine,
să se nască şi la tine
Dumnezeu?

Ia auzi ce vânt subţire,
subţirel
bate rău printre cămile,
subţirel...
Iar tu, om cu minte-naltă,
stai cu inimă de piatră.
N-ai tu oare-un colţ de vatră
pentru El?

Plânge Pruncul ca o mierlă,
plâns nespus,
că în iesle nimeni pernă
nu i-a pus.
Iar tu-n casa ta frumoasă
te-ai culcat şi nici nu-ţi pasă.
Nu vrei tu să-L iei în casă
pe Isus?

Sus în Cer cu dor de frate,
sus în Cer,
El ţi-a pregătit palate,
sus în Cer.
Iar tu, inimă amară,
cum de-L poţi lăsa afară,
ca de dor şi frig să moară,
pui stingher?

Peste valea cea de plângeri,
auzi tu?
Auzi corul cel de îngeri,
auzi tu?
Omule cu uşă strâmtă,
oare nu te înspăimântă
că tot Cerul stă şi cântă
şi tu nu?

Iată, vin păstorii-n grabă
pe pământ,
şi de Prunc pe toţi ne-ntreabă
pe pământ.
Hai vecine la ferestre,
haide să le dai de veste
că-i aici la tine-n iesle
Pruncul Sfânt!

PS. Poemul de mai sus este un colind. Iată diferite interpretări:

luni, 19 decembrie 2011

Darul de la Moş Crăciun - de Maria Doina Leonte




Darul de la Moş Crăciun
 P
rimul fulg de nea veni plin de veselie să anunţe că în curând Zâna Iarna îşi va întinde trena de zăpadă peste tot cuprinsul zării.
Cristinel încercă să prindă fulgul în palmă şi să-l alinte cu dorul lui de atâtea luni. Îl prinse, dar acesta se topi de căldura iubirii lui de copil. Cristinel se uită trist şi încercă să simtă mângâierea stropului rece care se încălzea treptat şi  care îşi făcea loc în porii micuţei palme ce părea plânsă. Era ca o fugă de nedespărţire...
Cu ochii lucitori, porni în căutarea altor fulgi. Se mulţumi doar să-i privească. Nu mai dori să îi nimicească cu prea multa lui iubire nechibzuită. Stând aşa minute în şir, ograda se acoperise cu un voal fin de zăpadă. Cristinel îşi imagina cum se va acoperi în curând cu un strat gros, cât două trei plapume puse una peste alta, că doar aşa sania lui Moş Crăciun putea să ajungă până la el. Brusc, îşi aminti că ar trebui să îi trimită o scrisoare, să îi spună că a fost cuminte, că a luat toate medicamentele, că a ţinut regimul alimentar, că s-a rugat şi seara şi dimineaţa. Aşa că fugi repede la frăţiorul lui din clasa a III-a şi îl rugă să scrie, că el era abia la primele litere din abecedar. La finalul scrisorii trebuia să scrie ce ar fi dorit să îi aducă Moş Crăciun, dar nu se putea hotărî. Se gândi la fratele lui pe care îl iubea atât de mult şi ar fi dorit ca pentru el să îi aducă o pereche de patine noi. Apoi se gândi că pentru mama ar trebui un şal moale de mohair, pentru tata un ceas nou, iar pentru bunica... „Of! Ce să aducă pentru bunica?! ”... „Dar pentru bunicul?”... Aa! Nişte papuci de casă cu blăniţă şi nişte ochelari cu rame aurii... şi lipi repede scrisoarea, fără să spună ce îşi doreşte şi el. Uitase complet de el, gândindu-se la ceilalţi, şi nici nu şi-a dat seama decât chiar în Ajunul Crăciunului.
Erau cu toţii în camera de zi, în jurul bradului împodobit mai frumos ca niciodată. Îngeraşi argintii şi steluţe aurii umpleau acel colţ de cameră cu o lumină aparte. Dinspre bucătărie răzbăteau miresme de pâine coaptă şi de turtă dulce cu scorţişoară. Înainte de a sta la masă, s-au cuibărit toţi pe lângă brad şi au cântat câteva colinde despre Naşterea Pruncului Hristos. Bunicul le-a spus că Iisus este cel mai frumos dar pentru noi oamenii, fiindcă El ne poate da mântuirea în dar dacă Îl iubim şi ascultăm de El.
Plini de bucuria sărbătorii, s-au aşezat la masă, apoi au primit colindătorii, oferindu-le colăcei şi mere rumene.
La un moment dat, se auzi un ciocănit mai apăsat în uşă. Aceasta se deschise şi, din spatele ei, se ivi un moş cu haine roşii şi cu barba albă ca neaua. Cristinel sări în mijlocul camerei şi era cât pe ce să îl dea jos pe moşul ce ducea în spate un sac greu.
Când toţi s-au adunat în jurul lui, el scoase pe rând darurile: patinele, şalul, ceasul, papucii de casă şi ochelarii. În acele clipe, Cristinel şi-a dat seama că uitase să spună ce îşi doreşte. Moşul se oprise din împărţit daruri, iar Cristinel hotărî să se bucure pentru ceea ce au primit ai lui. Totuşi, parcă o umbră se aşternea pe chip. Când era gata, gata să plângă, moşul darnic scoase din săculeţ o maşinuţă mare cu tele­comandă. Faţa lui Cristinel se însenină, deşi ştia că nu e pentru el, că doar nu scrisese, dar moşul se îndreptă spre el, îl luă în braţe şi îi oferi cadoul. Cristinel se fâstâci şi uită să mulţumească. Parcă îi venea a plânge de bucurie.
Moşul îi sărută creştetul, ură „Sărbători fericite!” şi dădu să plece, când Cristinel îşi aminti să îi mulţumească.  

Cuibărit în braţele bunicii, ţinând maşina cu tele­comandă în braţe, o întrebă pe aceasta de unde a ştiut moşul ce îşi doreşte el. Din câteva cuvinte rostite blând, Cristinel înţelese că, atunci când uiţi de tine, iubindu-i pe ceilalţi, este Cineva care nu uită de tine, este cineva care îţi ştie cele mai arzătoare dorinţe şi cele mai tainice vise şi, la timpul hotărât de El, toate le va împlini, aducându-ne bucurii mult mai mari decât ne-am putea face noi înşine.

luni, 12 decembrie 2011

A FOST ODAT-UN COPILAȘ - de Traian Dorz


A fost odat-un Copilaş
născut într-o livadă,
în grajd, afară din oraş
... și-atât era de drăgălaş
că mii şi mii de îngeraşi
s-au coborât să-L vadă.

În noaptea-n care S-a născut
s-a-nfiorat pământul
cu cântec Cerul s-a umplut
şi crai din loc necunoscut
îngenunchind, când L-au văzut
I-au sărutat veșmântul.

Apoi trecut-au rând pe rând
ca ceasurile anii,
creştea Copilul Cel plăpând
Curat, frumos, cuminte, blând...
dar Îi creşteau cu negru gând
și Iuda şi duşmanii ...

El aduna copiii buni,
în jurul Lui grămadă,
din stele le-arăta cununi, 
şi sori frumoşi
și mândre luni, şi le-arăta cu drag minuni
cum n-au mai fost să vadă.

EL îi iubea cu-atâta dor
iar ei la fel pe Dânsul
de-aveau vreun păs în viaţa lor
vreo cerere, vreun plâns, vreun dor
EL i-asculta şi, iubitor, 
le alina tot plânsul.

Îi învăţa cântări de Sus,
din ceialaltă lume,
ei ascultau cu gândul dus
cântări cum nimeni n-a adus
poveşti cum nimeni n-a mai spus
de zări cu dulce nume.

...Dar într-o zi s-au adunat 
duşmanii plin de ură
L-au prins, L-au dus şi L-au legat
cu spinii L-au încununat
şi L-au lovit şi L-au scuipat
şi Faţa I-o bătură.

Pe Cruce-apoi L-au răstignit
cu doi tâlhari de-a rândul
şi în mormânt pecetluit L-au pus ...
Dar EL era din Cer venit
şi-a biruit mormântul.

Puteri nespuse EL avea 
pe toţi să-i nimicească
dar n-a voit, El suferea
că-n mila Lui pe toţi voia
prin Crucea Lui, prin moartea Sa
de iad să-i mântuiască.

... EL a-nviat şi Sus în Cer
Nălţatu-S-a-n mărire.
Dar mila multelor dureri
L-aduce către cei ce pier
şi EL coboară când ei cer
la dânșii, cu iubire...

... Ca-n vremea despre care spui
curând EL iarăşi vine
să-i ia la EL în Cer pe-ai Lui
Acolo unde jale nu-i ...
IISUSE, când o să-i aduni
Te-ndură şi de mine.

Fetiţa cu chibrituri - de Hans Christian Andersen



Era un ger grozav afară. Ningea mocnit şi-ncepuse a se înnopta: era ajunul Anului Nou. Pe frigul şi pe întunericul acela, mergea pe stradă o biată fetiţă cu capul şi cu picioarele goale. Când plecase de-acasă, avusese nişte papucei de pâslă, dar nu-i fuseseră de prea mare ajutor. Papucii îi erau prea mari; mama ei aproape că-i rupsese de atâta purtat şi erau şi aşa prea largi pentru dânsa. Astfel că pe unul mititica-l pierdu grăbindu-se să treacă o stradă, unde era cât pe ce să fie strivită între două trăsuri grăbite. Iar pe celălalt i-l luase un băiat, care zicea că vrea să-şi facă din el un leagăn pentru copilul lui, când o fi să aibă şi el unul.
Aşa că de atunci fetiţa merse în picioarele goale, iar acestea-i deveniseră din cauza frigului roşii-vinete. În şorţul ei vechi, micuţa ţinea strâns un vârf de cutii de chibrituri şi mai avea şi-n mână o cutie. Fusese o zi rea pentru dânsa, pentru că nimeni nu-i cumpărase nimic până la acea oră târzie. Astfel că n-avea niciun bănuţ. Şi-i era tare foame, şi îi era nespus de frig!
Biata fetiţă! Fulgii de zăpadă cădeau pe părul ei lung şi bălai, care i se încreţea frumos pe lângă ceafă, dar nu se gândea ea acum la părul ei creţ. Luminile străluceau la ferestre, miros de fripturi se răspândea-n stradă, căci era ajunul Anului Nou. Iată la ce se gândea ea!
Într-un sfârşit, nu mai fu în stare să meargă. Se opri şi se ghemui într-un colţ, aflat între două case, din care una ieşea în stradă mai mult decât cealaltă. Şi cu toată că-şi strânse picioruşele sub dânsa, frigul o pătrundea din ce în ce mai mult. Dar nu-i venea să se ducă acasă!
Dacă ar fi adus înapoi toate chibriturile, şi niciun bănuţ, tatăl ei ar fi bătut-o straşnic pentru asta. Şi-apoi, ce, acasă la ea nu era la fel de frig? Ai ei locuiau sub un acoperiş prin care vântul sufla în voie, cu toate că-i fuseseră astupate crăpăturile cele mari cu paie şi cu zdrenţe, în repetate rânduri.
Mânuţele fetei erau aproape îngheţate de frig. „Un chibrit aprins le-ar putea face bine”, gândi micuţa. Ah, dacă ar îndrăzni să scoată unul, numai unul, din cutie, să-l zgârie de zid şi să-şi încălzească degeţelele!
Fetiţa nu mai răbdă, aşa că scoase unul şi hârş! Cum mai trosni, şi cum se mai aprinse! Chibritul ardea întocmai ca o lumânărică! Micuţa ţinu mânuţa deasupra flăcării, ca să şi-o încălzească.
Ce lumină ciudată!... Dintr-odată, fetiţei i se păru că stă lângă o sobă mare de fier, care avea deasupra un capac lucios de aramă. Înăuntrul sobiţei, focul ardea mocnit şi era atât de cald acolo.
„Dar oare ce să fie asta?” îşi zise în sinea ei fetiţa. Apoi îşi întinse numaidecât picioruşele, ca să şi le încălzească şi pe dânsele. Dar flacăra lumânării nu ţinu o veşnicie. Se stinse şi odată cu ea pieri şi soba. Fetiţa rămase cu rămăşiţa de chibrit ars în mână...
Hârş!, aprinse de îndată un alt chibrit, care străluci, făcând ca zidu în care bătea lumina să devină străveziu, ca o pânză subţire. Atunci fetiţa putu vedea până într-o odaie unde era întinsă o masă acoperită c-o faţă albă, pe care sclipeau porţelanuri fine. În mijlocul mesei fetiţa văzu o gâscă friptă, umplută cu prune şi cu mere ce, răspândea un miros atât de plăcut. Şi, lucru de necrezut, deodată gâsca sări de pe masă şi veni cu furculiţa şi cuţitul în spinare până la biata fetiţă. Cum însă se stinsese şi al doilea chibrit, fetiţa nu mai avu dinainte decât zidul rece şi gros al casei.
 Îndrăzni să mai aprindă încă unul... Şi, deodată, se văzu şezând sub un pom frumos de Crăciun. Acesta era cu mult mai mare şi cu mult mai frumos împodobit decât văzuse ea pe fereastră, la negustorul cel bogat. Mii de lumânărele ardeau pe crengile lui verzi, şi poze de tot felul, ca cele ce împodobesc ferestrele prăvăliilor, păreau că-i zâmbesc.
Fetiţa îşi ridică amândouă mâinile spre brad, dar se stinse şi al treilea chibrit. Iar lumânărelele din pomul ei de Crăciun prinseră a se înălţa din ce în ce mai sus. Şi se înălţau, şi se tot înălţau, până când, deodată, micuţa văzu că luminiţele acelea deveniseră stele. Una dintre ele căzu şi lăsă o dungă mare de foc pe cer.
„A murit cineva” gândi micuţa, amintindu-şi că bunica ei, care fusese foarte bună cu dânsa, dar care nu mai trăia acum, obişnuia să-i spună adesea: „Când cade o stea, un suflet se înalţă la Dumnezeu”.
Fetiţa mai trase încă un chibrit pe zid şi, dintr-odată, se făcu o lumina mare, în mijlocul căreia stătea bunica ei, în picioare. Era nespus de strălucitoare şi o privea pe fetiţă cu blândeţe şi duioşie!
- Bunică dragă, strigă fetiţa, ia-mă cu tine! Când s-o stinge chibritul, ştiu că n-o să te mai văd. Ai să pieri şi tu din faţa ochilor mei, ca şi soba de fier, ca şi gâsca friptă, ca şi frumosul pom de Crăciun.
Acestea fiind zise, fetiţa aprinse cât putu de repede toate chibriturile ce-i mai rămăseseră-n cutie, căci îşi dorea mult ca bunicuţa ei să nu plece de lângă dânsa.
Dintr-odată însă se făcu o lumină puternică, de parcă ar fi fost ziuă. Niciodată bunica ei nu fusese atât de frumoasă ori de mare! Ea se apropie de fetiţă şi-o îmbrăţişă. Apoi, ţinându-se strâns una de cealaltă, zburară împreună, vesele, în strălucirea aceea de sus. Acolo unde nu mai era nici frig, nici foame, nici griji. Acolo unde era doar Dumnezeu.
Când se lumină de ziuă, în colţul dintre cele două case, fetiţa zăcea cu obrajii roşii, cu zâmbetul încremenit pe buze... Era moartă! Moartă de frig, în cea din urmă noapte a anului.
Prima zi a Anului Nou o găsi acolo, îngheţată, cu grămăjoara ei de cutii cu chibrituri, din care o cutie fusese arsă în întregime.
„Sărmana, a murit de frig!” zise un trecător.
„A vrut să se încălzească” îşi dădu cu părerea un altul.
Dar niciunul dintre aceştia nu bănuia ce minuni văzuse fetiţa înainte de a pleca din această lume. Ori în ce strălucire intrase împreună cu bunicuţa ei în împărăţia cerurilor, tocmai în noaptea de Anul Nou!


joi, 8 decembrie 2011

DOAMNA GRAMATICA - de Cezarina Adamescu




                                    Până şi stiloul plânge
                                    De cuvintele nătânge.
                                    Doar le-ai învăţat, băiete,
                                    Din abecedar, caiete…

                                    Însă uite, când să scrii,
                                    Te trezeşti că  nu le ştii.
                                    E dreptate asta oare?
                                    Ia să punem o-ntrebare:

                                    -Cum se scrie bine: Dii?
                                    Cu un „i” sau cu doi „i”?
                                    Dii, căluţule-n câmpii!
                                    Dar câmpiile-aurii?

                                    Au fecioare, mândre ii
                                    Şi-s brodate la chindii.
                                    Obicei din tată-n fii:
                                    Nu e bine rău să fii.

                                    Tot aşa, cu „i” şi „ii”
                                    Până când te plictisii.
                                    Dar să vezi ce-ortografie
                                    Foloseşte-atunci când scrie

                                    Drăgălaşul băieţel
                                    Care-o strâmbă-n chip şi fel!
                                    Dacă-i vorba despre fiiii
                                    Ce-s ai tatălui copiii
                                    El nu pune trei de „i”
                                    Că-s prea mulţi şi se încurcă
                                    Şi aceştia-i dau de furcă!

                                    Când o să înveţe, uf!
                                    Spune puştiul cu năduf.
                                    Cu gramatica, vezi bine,
                                    Nu se joacă orişicine.

                                    Însă am un bun  motiv:
                                    Vreau un joc mai distractiv!

                                    -N-ai dreptate, frăţioare,
                                    Că-ţi va fi folositoare
                                    Şi-ţi va arăta perfect
                                    Să vorbeşti, să scrii corect.

                                    Omul, de pe când se naşte
                                    După vorbă se cunoaşte,
                                    După  ce s-a străduit
                                    A-nvăţat şi-a buchisit.

                                    De va şti să se exprime
                                    Totdeauna foarte bine.
                                    Poate deveni actor,
                                    De ce nu şi orator?

                                    Şi-a vorbi e o ştiinţă
                                    Se numeşte – ELOCINŢĂ.
                                    Da-i şi-o artă mai subtilă
                                    Ce e omului utilă.

                                    O vei învăţa, copile,
                                    Răsfoind un sac de file.
                                    Dar de n-ai dicţionar
                                    Îţi faci capul calendar.




luni, 5 decembrie 2011

Un bulgăre de zăpadă - de Edmondo de Amicis - lectura săptămânii 5-11 dec.



Ninge întruna.
S-a întâmplat ceva trist azi dimineață cu zăpada, când am ieșit din școală. Băieții cum ajunseră pe Corso, începură să se bată cu bulgări făcuți cu zăpadă de aceea jilavă, care, când o strângi în mâini, se face tare ca piatra. Trecea multă lume pe trotuare. Un om le strigă:
— Astâmpărați-vă băieți! În minutul acela se auzi un vaiet îngrozitor ce venea din partea cealaltă a trotuarului și un biet bătrân, căruia îi căzuse pălăria, șovăi și își acoperi ochii cu amândouă mâinile, iar un băiețel care stătea lângă dânsul strigă din toate puterile: "Ajutor, ajutor!" Un bulgăre de zăpadă lovise pe bietul bătrân drept în ochi.
Băieții se împrăștiară într-o clipă. Eu mă aflam la ușa li-brăriei, unde intrase tata, și văzui că vin mulți dintre camara-zii mei, care se vârau prin mulțime și se prefăceau că se uită pe la galantare. Printre ei erau: Garrone, cu veșnica lui bu-cată de pâine în mână, Coretti, Zidărașul și Garoffi, băiatul care strânge timbre poștale.
În jurul bătrânului se adunase multă lume. Un gardist amenința și întreba în dreapta și în stânga:
— Cine a azvârlit? Spuneți care din voi? Și pipăia mâinile băieților, ca să vadă care din ei le avea ude.
Garoffi stătea lângă mine, galben ca turta de ceară si tremura ca varga.
— Nu vreți să spuneți cine a azvârlit? strigă iar, gardistul.
Atunci auzii pe Garrone zicând încet lui Garoffi:
— Haide, du-te de mărturisește! N-ar fi păcat să lași pe altul, să fie prins în locul tău?
— Nu e nimic, fă-ți datoria! adăugase Garrone.
— Mi-e frică, nu îndrăznesc!
— Prinde inimă! Haide, că vin și eu cu tine!
Gardistul și multe alte persoane întrebau mereu:
— Cine a fost? Cine a putut săvârși o astfel de faptă? Bietul bătrân! Sticla de la ochelari i-a intrat în ochi, l-a orbit!... Ștrengarilor!... Mișeilor!
Săracul Garoffi, era așa de aiurit, că de-abia se putea ține pe picioare.
— Vino! îi zise Garrone cu glas hotărât. Haide, nu te teme, lasă că te apăr eu! și apucându-l de braț îl împinse înainte, susținându-l ca pe un bolnav.
Lumea pricepu și mai mulți ridicară pumnii asupra lui Garoffi; dar, Garrone apărându-l, strigă:
— Nu cumva ați vrea să săriți zece oameni asupra unui biet copil!
Toți se retraseră și gardistul, luând pe Garoffi de mână, îl duse la o cofetărie, unde se afla rănitul.
Recunoscui îndată pe bietul bătrân. Era un funcționar, care locuia cu un nepoțel al său în al patrulea cat din casa noastră.
Îl așezaseră pe un fotoliu și-i puseseră comprese la ochi.
— N-am făcut înadins! spunea polițistului, bietul Garoffi, plângând și pe jumătate mort de frică.
Vreo doi oameni îl îmbrânciră în cofetărie, strigându-i:
— În genunchi! Ștrengarule! Cere-i iertare în genunchi!
Alții îl și trântiră în genunchi.
În minutul acela două brațe zdravene îl ridicară de jos și un glas puternic strigă:
— Nu, domnilor!
Era directorul nostru, care văzuse și auzise tot.
— O dată ce băiatul a avut curajul să-și mărturisească greșeala, adăugă el, nimeni nu mai are dreptul să-l umilească! Se făcu o tăcere generală.
— Acum, zise directorul lui Garoffi, cere-i iertare!
Garoffi, plângând cu hohot, îmbrățișa genunchii bătrânului care-i puse mâna pe frunte și-l mângâie cu blândețe.
Deodată, toți cei de față, înduioșați strigară:
— Scoală-te copile! Scoală-te și pleacă liniștit: du-te acasă.
Tata mă scoase din gloată și, când ajunserăm în uliță, îmi zise:
— Spune-mi, Enrico, ce ai face tu într-o astfel de împrejurare: ți-ai mărturisi și tu greșeala ca Garoffi?
— Da, tată, îi răspunsei.
— Jură-mi că ai face așa!
— Ți-o jur, iubite tată!

Din volumul ,,Cuore - inimă de copil" de Edmondo de Amicis

joi, 1 decembrie 2011

“Trăiasca România dodoloaţă!”



“Pentru marea, istorica Adunare Naţională de la Alba Iulia unde s-a hotărât alipirea Transilvaniei la patria-mamă n-a fost nevoie de o deosebită pregătire a opiniei publice. Pregătirea se făcuse vreme de sute de ani. In dimineaţa zilei de1 Decembrie, ca la un semnal, lumea românească a purces spre Alba Iulia (spre Bălgrad, cum îi spuneam noi) (…) pe jos şi cu căruţele. Am renunţat la călătoria cu trenul, căci până la Alba Iulia nu erau decat 16 km.
Era o dimineaţă rece, de iarnă, (…). Pe o parte a şoselei se duceau spre Alba Iulia, scârţâind prin făgaşele zăpezii, căruţele româneşti. Buchete de chiote şi bucurie, alcătuind un singur tir, iar pe cealalaltă parte se retrăgea în aceeaşi direcţie, armata germană ce venea din România, tun după tun, ca nişte pumni strânşi al tăcerii. Soldaţii germani, fumegând liniştiţi din pipe, se uitau miraţi după căruţele noastre grăbite.(…) Uite, îi spun lui Lionel (fratele scriitorului – n.n.): aşa – prin ger şi zăpadă – se retrăgea pe vremuri Napoleon.
La Alba Iulia nu mi-am putut face loc în sala Adunării. Lionel, care era în delegaţie, a intrat. Am renunţat cu o strângere de inimă şi mă consolam cu speranţa că voi afla de la fratele meu cuvânt despre toate. Aveam în schimb avantajul de a putea colinda din loc în loc, toata ziua, pe câmpul unde se aduna poporul. Era o roire de necrezut. Pe câmp se înălţau, ici-colo, tribunele de unde oratorii vorbeau naţiei.”
Pe vremea aceea nu erau microfoane, încât oratorii, cu glas prea mic pentru atâta lume, treceau de la o tribună la alta. În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv, al oratorilor de la tribună… Seara, în timp ce ne întorceam cu aceeaşi trăsură la Sebeş, atât eu cât şi fratele meu ne simţeam purtaţi de conştiinţa că pusesem temeiurile unui alt Timp cu toate că n-am făcut decât să “participăm”, tacuti si insignifianti, la un act ce se realiza prin puterea destinului. (…). Când am trecut prin Lancrăm, satul natal, drumul ne ducea pe lângă cimitirul, unde, lângă biserică, tata îşi dormea somnul sub rădăcinile plopilor, zgomotul roţilor pătrundea, desigur, până la el şi-i cutremura oasele. Ah, dacă ar şti tata ce s-a întâmplat, zic eu fratelui meu întorcând capul spre crucea din cimitir (…) Când dăm să ieşim din sat, numai ce auzim dintr-o curte, neaşteptat, în noapte, un strigăt de copil: “Trăiasca România dodoloaţă!”

Sursa AICI




Visul împlinit
                                                                                           după Lucian Blaga
( varianta din manual ) 

Sursa tabelului aici

1.      Completaţi spaţiile punctate:
În dimineaţa zilei de ................................
..............români din toată ţara au ........................ spre .............................................................., locul Adunării.
              .....................................vorbeau mulţimii fără microfoane, pentru că pe vremea ...................încă nu............................. .
            Toţi erau foarte........................................ .
2.Scrieţi trei enunţuri folosind cuvintele:
veac, a purces, făgaş.
.........................................................................................
.........................................................................................
.........................................................................................
.........................................................................................
.........................................................................................
.........................................................................................
........................................................................................
3.Găsiţi cuvinte cu înţeles asemănător pentru:
veac=.................................................
sosise=..............................................
zăpadă=............................................
vestea=..............................................
se aduna=........................................
fericirea=.........................................
linişte=..............................................
strigă=..............................................
4. Desenaţi trei obiecte având forma dodoloaţă!

luni, 28 noiembrie 2011

MIRESME DE POVESTE - de Cezarina Adamescu





                   Ce mireasmă, ce parfum
                   din senin iscat, din fum.
                   E-un parfum îmbietor.            
                   de poveste-mi vine-un dor
                   ca un val năucitor,
                   dintr-un timp fără pereche
                   ce-mi pătrunde în ureche
                   şi în piele prin toţi porii.

                   Capăt cum să pun  candorii
                   şi tristeţii ce-mi cuprind
                   inima şi mintea-n jind?
                   Ştiu. Mă-ntorc din nou în vreme
                   la desaga cu dileme       
                   la suavele mirări           
                   şi ingenui întrebări        
                   când aveam ca griji de-o zi
                   ce poveşti vom mai citi,
                   cât ne vom îmbogăţi
                   cu aceste vechi comori            
                   ca năstruşnici cititori
                   şi viteji căutători
                   prin meleag de vis şi faptă
                   doar cu vorbă înţeleaptă.