În butoiul neacoperit, din tindă, de sub fereastră, intră vâjâind o vrabie şi nu o mai văd; aud doar bătaia penelor în butoiul gol.
Inchid ochii, îi deschid repede şi mai cercetez odată butoiul devenit dintr-o dată obiect de studiu!
Nu este nici urmă de vrabie! Doar câteva pene care se fugăreau în cercuri concentrice parcă ar fi fost la crosul împănatelor pe ultimii cincizeci de metri. Mă trezeşte definitiv din această năucire o pală de aer curat care îmi umple plămânii.
Nu ştiam de unde a venit vrăbiuţa, de ce a venit şi unde a dispărut!. Ridic ochii spre o geană de lumină jucăuşă care picta pe pereţii proaspăt văruiţi în turcuaz adevărate fantezii coregrafice.
Văd ferăstruica care dă în spatele casei deschisă! Fug să întâmpin razele dimineţii şi abia atunci realizez că vrabia şi-a găsit drum spre libertate prin această fereastră.
O clipă am rămas nemişcată. Parcă mai aud un fâlfâit uşor de aripi, sau poate încă nu au trecut linia de sosire penele înscrise la crosul din butoi. Nu se mai aude nimic. Mi s-a părut doar.
Deschid uşa din dreapta, care duce spre curtea interioară din apropierea grădinii. În mijlocul curţii stătea ca o stană de piatră un… necunoscut. Mă îndrept cu paşi nesiguri spre el, împiedicându-mă de găleata cu apă, proaspăt scoasă din fântana cu cumpănă de la colţul grădinii, care s-a rostogolit de mai multe ori pe trotuarul din pietre dintre casă şi curte.
Nici ţipătul meu şi nici zgomotul asurzitor produs de găleata în cădere nu au avut nici un efect asupra necunoscutului. A rămas nemişcat. Privea răsăritul. Sau, mai bine zis, sta nemişcat cu faţa spre răsărit.
Purta o pereche de blugi spălăciţi şi o bluză în dungi cu toate culorile toamnei. Într-o mână avea o eşarfa albă care se unduia necontenit, deşi afară nu adia nici un firicel de vânt. Părul negru, tuns în scări, pieptănat într-un stil dezordonat, îi cădea până pe umeri.
Cred că avea în jur de 16- 17 ani. Ochii, de un albastru marin, îi înecau vârsta. Părea să aibă mai mulţi ani.
Stau în faţa lui şi nu-mi pot lua ochii de eşarfa pe care o strângea în mână şi care se unduia din ce în ce mai repede, desenând în aerul crud al dimineţii cercuri violet, năucitoare. Deodată, fără să facă vreo mişcare, strigă:
- Hei, micuţă Bendis!
Nu mă privea. Stătea în aceeaşi poziţie fixă ca în jocul “Statuile”. Trăgea adânc aerul curat şi proaspăt în piept. Doar ochii lui albaştri , în rotiri foarte bine controlate, cercetau împrejurimile imediate. În momentul când privirea a ajuns pe aceeaşi lungime de undă cu a mea, m-a privit îndelung, de parcă ar fi citit în stele şi pe buze i s-a conturat un zâmbet.
- Bendis? întreb încurcată. Sunt Kalinda, nu Bendis. Cred că mă confunzi.
- Nu, nu te confund. Te-am căutat ani de zile! îmi spunea cu o voce surprinzător de caldă.
Privea din nou spre răsărit, surâzând mulţumit. Cu mâna liberă şi-a tras în jos gulerul bluzei, dezvelind două urme roşii.
Chipul lui îmi este atât de familiar…Îi recunosc privirea de gheaţă şi unduirea părului la orice mişcare a capului. Ceva din zâmbetul lui mă face să-mi amintesc de Austin, personajul principal din ultimul roman citit, iar paşii fără zgomot mă înspăimântă. Îşi ridica din când în când privirea spre cer, lăsând în bătaia soarelui tenul alb şi curat ca marmura.
Clipesc de mai multe ori în dorinţa de a revedea imaginea în reluare şi pierd momentul în care necunoscutul se întoarce cu faţa spre casă.
Mama, care pregătea prăjitura mea preferată în bucătărie, văzând că nu mai vin a deschis uşa , întrebând aproape în şoaptă:
- Ce faci, Kalinda? Vorbeşti singură sau a venit cineva?
M-am întors să-i răspund. Simţeam cum din spate parcă mă împingea cineva. O adiere caldă mi-a mângâiat fruntea şi obrajii, aprinşi deja de emoţiile întâlnirii misterioase din curtea înverzită.
Mama mă urmărea cu privirea şi aştepta un răspuns.
- Nu , mamă, nu este nimeni! Gândeam cu voce tare!
Priveam pe fereastra invadată de lumină Necunoscutul a dispărut. Eram agitată, neliniştită. Nu am aflat nici cine este şi nici pe cine sau ce caută! Unde a dispărut cel care mă strigase doar cu câteva minute în urmă ,,micuţa Bendis”!?
Mi-am luat ghiozdanul şi mapa cu desene şi am plecat la şcoală. Drumul îmi părea mai lung decât era, iar orele au trecut foarte greu. Nu prea m-am concentrat la lecţii, doar desenul mi-a ieşit perfect. Am schiţat “Întâlnirea din zorii unei dimineţi”.
Mă întorceam de la şcoală abătută. Nu găseam răspuns la multe întrebări: de ce a venit, cine este, ce voia, unde a dispărut, dacă se va întoarce…?
Mama mă aştepta la poartă ca în fiecare zi. cu zâmbetul pe buze. A observat neliniştea din privirea mea şi mi-a respectat tăcerea.
Soarele şi-a făcut apariţia dintre norii fugari. Grădina strălucea parcă mai tare decât în celelalte zile. Razele devenite verzi, îmbrăţişau tandru crengile cuminţi ale vişinului abia înmugurit. Prin acest joc de umbre şi lumini necunoscutul şi-a făcut din nou apariţia. Sta în acelaşi loc, mă privea prin fereastra întredeschisă şi zâmbea. Îmi zâmbea mie, nu!? A făcut un semn discret cu eşarfa să merg la el, însă ceva m-a reţinut. M-a fixat cu ochii lui mari în toate nuanţele de albastru şi a zâmbit a rugăminte. Am iesit în grabă afară.
- Bună, micuţă Bendis!
- Cine eşti? l-am întrebat, învingându-mi teama.
- Nu mă recunoşti?
Abia atunci mi-am dat seama că vorbea cu un accent uşor rusesc. O sclipire din ochii lui mi-a străpuns privirea şi am simţit că ceva îl frământă.
- Sunt Dimitri. Îţi aminteşti de mine? Tu m-ai trimis în vis. Uite semnul! Şi mi-a arătat din nou cele două urme de pe gât.
El era! Băiatul din visele mele! Tot timpul stătea într-o grădină cu flori, lângă o fată frumoasă şi priveau luna, apoi el dispărea în umbră. Prinsă în amintiri n-am observat că Dimitri a intrat în casă.
Fug dupa el. Mama iese din cameră zâmbindu-mi .
- Micuţă Bendis, de ce-ai plecat din Siberia? Mama ta încă te caută. Întoarce-te cu mine! Te voi îmbrăca în mătăsuri, diamante şi smaralde!
Vocea lui plină de speranţe m-a cutremurat. Pentru el eram Bendis, iar faptul că nu înţelegea cine sunt eu de fapt, mă deranja.
- Eu nu sunt Bendis! am strigat. N-am fost niciodată în Siberia, iar pe cine cauţi tu nu este aici. Dispari şi lasă-mi visele în pace, Dimitri!
Surprins de atitudinea şi vorbele mele, Dimitri face câţiva paşi înapoi. Privirea lui rece se topeşte în a mea, iar zâmbetul îi dispare. Acum era sigur că eu nu eram Bendis a lui, frumoasa lui Bendis din Siberia.
Cum a ajuns aici? Vrabia, pasărea lui de companie, a greşit adresa. Sau poate eu eram un punct de trecere spre ţinutul lui Bendis. De aceea vrabia s-a ascuns întâi în butoi apoi, când şi-a dat seama că eu nu sunt cea pe care o căutau a ţâşnit pe ferestruica deschisă.
- Dacă Bendis nu eşti tu, atunci cine este? Şi unde?
- Eu sunt fata din visele tale, sunt Kalinda!
Mergea cu paşi grei, murmurând: “Bendis nu eşti tu…nu eşti tu…esti tu…tu…” şi a dispărut spre răsărit. Am auzit un fâşâit de aripi obosite. Era o vrabie. S-a aşezat pe umărul drept a lui Dimitri. Avea penele zburlite. Dimitri a mângâiat-o uşor pe aripi, aranjându-i penele rămase. Mergeau liniştiţi cu privirea aţintită spre răsărit. În urma lor rămânea un fum înecăcios.
Încă îl văd de la fereastra care se deschide spre grădină.
L-am mai visat o singură dată. Era în acelaşi loc, singur, fără micuţa Bendis. Am intrat tăcută în tindă. M-am apropiat de butoiul din colţ care până nu demult ascundea un mister.
Nu mai era nimic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu