Nu știu cum mă voi prezenta în fața Iolandei. Părea prea tulburată de fericirea ei ca să aibă timp să mă examineze. Am luat primul tren, așteptând cu nerăbdare fiecare minut să treacă să ajung mai repede...
Fericirea ei era un fel de a spune. Fericirea ei, care ascundea multă durere, era mutarea în casă nouă. Pășeam cu teamă de-a lungul peronului. Mă aștepta la intrarea în sala de așteptare. După ce m-a îmbrățișat și m-a strâns la pieptul ei am pornit spre mașina care era parcată în spatele gării. La volan, tatăl Iolandei. Nici unul nu au scos o vorbă tot drumul. Asta mă îngrijora. Nu știam aproape nimic despre ce i s-a întamplat în timpul inundațiilor. Mama și tata nu mi-au spus mare lucru. Ajunși acasă, am așteptat puțin până domnul Dragomirescu a descuiat ușa.
„Nu mai era nimeni acasă? De ce nu ne-a așteptat doamna Greta?” Am intrat în camera Iolandei, am despachetat bagajele și, destul de neliniștită, m-am așezat lângă ea. Era alta. Parcă trecuseră ani de când nu ne-am văzut.
- Sunt doar două luni de când am plecat, Iolanda!
- Te-ai schimbat atât de mult, Clara! Mersul, glasul, înfățișarea. Colegii, viața de bucureșteancă te-au schimbat total.
- Nu, nu m-am schimbat! Ți se pare. Tu? Ai rămas aceeași... Tăcută, distantă.
Nu mi-a răspuns. Pentru a trece peste momentul de liniște, m-am ridicat și admiram camera micuță în care locuia Iolanda, cu pereții albi, cu un geam spre răsărit pe unde pătrundea o geană de lumină.
- Când, cum și ce s-a întâmplat? am întrebat-o, zâmbind forțat, în timp ce o țineam de mână și o priveam în ochii ei negri ca o noapte fără lună.
- Cred că după vreo două săptămâni de la plecarea ta din oraș. La începutul acestei toamne seceta pusese stăpânire pe pământ. Mi se părea că îl aud strigând câteodată că-i este sete și prea cald. Într-o după–amiază, cam fierbinte, nori negri și fioroși au acoperit cerul dintr-o dată, parcă erau niște cai nărăvași în cursele de galop! Imediat a început ploaia. O ploaie cu stropi mari, rapidă și rece, însoțită de vânt puternic. Eram în oraș după ceva cumpărături. M-am întors repede acasă, am închis ferestrele și ușile și m-am întins în pat. Începusem să citesc o carte și voiam s-o termin. Abia am răsfoit câteva pagini și luminile din casă s-au stins. Am coborât la parter. Am aflat de la tata că a ars transformatorul care alimenta zona în care locuim cu energie electrică din cauza unui fulger. El se pregătea să plece după Amalia, care învăța la o școală din alt cartier, dându-mi de grijă să nu ies din casă. Pentru prima oară în viața mea l-am ascultat!
Un zâmbet dureros i s-a ivit în colțul buzelor, dar pentru foarte puțin timp.
- Îmi amintesc, Iolanda de acele zile. Din oră în oră toate programele de știri prezentau imagini din locurile cuprinse de ape.
- Mama...era la servici. Am încercat de multe ori să vorbesc cu ea la telefon, dar căzuse liniile telefonice. Și tata întârzia...Drumul de la școală până acasă îl făcea de obicei în cel mult jumătate de oră. Am așteptat atunci o oră, două, trei… Nu mai știu exact cât a durat până a ajuns acasă cu sora mea. Ceea ce îmi amintesc foarte bine este frica și grija care mă stăpâneau că nu puteam vorbi cu mama. Voiam doar să-i spun că noi suntem bine, că suntem în siguranță și că o așteptăm acasă. Gândurile mi-au fost spulberate de glasul poruncitor al tatei:
- Împachetează repede ce poți! Peste o jumătate de oră ajung bărcile.
N-am înțeles despre ce vorbea până n-am văzut apa. Orașul era o mare furioasă pe care pluteau copaci, frunze, garduri, păpuși, perne, păsări, jucării, icoane...Sora mea a început să plângă, de afară se auzeau sirene, ploaia suna din ce în ce mai tare, iar eu eram disperată.
„Mama”! Atât mai auzeam din camera alăturată, în timp ce adunam cu mișcări necontrolate tricouri, blugi, geci, pături, pantofi și o iconiță. Am coborât la bucătărie să-l rog pe tata să ia ceva de mâncare și apă. El m-a împins pe scări. Apa începuse să intre în casă. A luat-o în brațe pe Amalia și a țipat la mine să urc după el în pod. I-am lăsat să urce ei, iar eu am intrat din nou în dormitor. Am luat repede telefonul, câteva haine pentru sora mea și câteva cămăși pentru tata. Când am ieșit din cameră apa era la genunchi. Am urcat în pod și m-am așezat tăcută lângă Amalia. Tata a deschis ușa care ducea spre balconul exterior al casei și ne-a spus să intrăm acolo. Eram mai în siguranță. Eu am intrat prima. De acolo vedeam tot ce se întâmpla afară.
- Și?
- Pe malul celălat al pârâului Întors, am văzut o clădire prăbușindu-se. Nu mi-au trebuit mai mult de câteva secunde să-mi dau seama despre ce clădire era vorba. Acolo lucra mama. L-am strigat pe tata. Și-a mușcat buzele până la sânge și dintr-o mișcare m-a întors cu spatele la imaginile de coșmar care mi-au luat pentru totdeauna ce aveam mai scump pe lume. M-am stăpânit să nu plâng. De dragul Amaliei nu am plâns. În câteva minute au venit salvatorii. Ne-au adunat pe toți într-un cort de armată și ne-au dat apă și mâncare. Tata mi-a dat porția lui mie, eu i-am dat-o Amaliei. Nu mergea nici apa nici mâncarea. După două zile de ploi, zona de jos a orașului era distrusă. Tu ai avut noroc. Casa ta este pe deal și apa nu a ajuns. Părinții tăi ne-au luat la voi.
„Veți locui aici...până…se va rezolva ceva”, a spus tatăl tău. Cum alte rude nu aveam, am acceptat bucuroși invitația. În acest timp am înmormântat-o pe mama. A murit strivită de o grindă. Pompierii au ajuns la timp cu o barcă la ea, dar deja era prea tarziu. Sora mea a rămas la voi în tot acest timp. Întreba mereu de ce mama nu vine acasă. Am mințit-o că nu are cum să ajungă din cauza apelor și a problemelor de la birou. În prima zi, după retragerea apelor, când se putea ajunge în zonele sinistrate, Amalia voia să meargă la mama, la servici . A fost cea mai dureroasă zi din viața mea, ziua când a trebuit să-i spun împrejurările în care a murit.
Tata nu a avut putere să vorbească. El suspina ca un copil.
- Îmi pare atât de rău!…Acum unde este?
- Este înmormântată în cimitirul de lângă Bisericuța de lemn a orașului.
- Nu mama ta, Amalia.
- Despre Amalia îți spuneam. După ce am ajuns la voi, Amalia s-a îmbolnăvit. Pneumonia și dorul de mama au doborât-o după o săptămână.
Mi-am plecat fruntea ascunzându-mi fața în palmele tremurânde. Durerea Iolandei îmi străbătea sufletul ca o sabie foarte ascuțită. De ce am întrebat-o? Iolanda a continuat.
- Apoi ne-au construit această casă și ne-am mutat. Am primit mâncare, haine și… am rezistat.
N-am știut nimic din ce-mi povestea. Nici părinții mei nu mi-au spus nimic. De câte ori vorbeam la telefon și întrebam de Iolanda, mama îmi zicea doar că ar fi bine să vin pentru o zi două acasă, să mai stau de vorbă cu ea. Este mereu tristă și singură. Dar nu bănuiam de ce.
- În sms-uri îmi scriai că totul este bine, că nu vi s-a întâmplat nimic rău.
- Ce voiai să-ți spun? Că am rămas doar eu cu tata și că nu puteam trăi cu o pungă de orez și o sticlă de apă? N-aveai cum să ne ajuți tocmai din București. Părinții tăi ne-au ajutat foarte mult.
Câteva minute m-am plimbat prin cameră, am admirat ordinea din dulapurile ei cu haine, ascultam cum povestea. Dar nu țin minte tot ce spunea.
-Ți-am adus câteva lucruri, am spus printre suspine. Sper să-ți fie de folos.
Îi cumpărasem din mall câteva rochii înflorate, așa cum stiam eu că-itot felul de tricouri cu mesaje și animale pictate, blugi albaștri și turcoaz, mănuși, cizme cu imprimeu de leopard, câteva parfumuri, farduri, rujuri, coliere...
- Doamne! Mulțumesc, Clara! Cred că au costat mult! mi-a spus, îmbrățișându-mă.
- Aveam ceva bani puși deoparte pentru vacanța din iarnă. Am renunțat la excursie pentru a petrece vacanța de iarnă cu tine și cu banii...ți-am făcut aceste daruri.
A zâmbit trist și s-a îndreptat spre dulap. Lacrimile i-au inundat iar obrajii calzi. Nu reușea să le oprească, oricât insista cu palmele-i tremurânde. A scos umerașele pe care erau hainele primite de la mama.
- Astea sunt ale tale. Mi le-au dat părinții tăi. Vreau să ți le înapoiez. Mi-au prins foarte bine.
- Nu, eu i-am rugat să ți le dea. Le-am trimis din București special pentru tine, însă nu am știut noua ta adresă și le-am trimis la mine. Păstrează-le!
- Mulțumesc!
Am stat cu Iolanda două zile. Am povestit, ne-am plimbat, am plâns, am zâmbit, din când în când. La plecare m-a condus la gară. Înainte de a porni trenul m-a rugat să vin și atunci când se va sfinți troița care se va ridica în memoria celor răpiți de ape. Nu știa data precisă, dar am promis că vin. Și am venit.
Norii stăteau în rugăciune printre plete de aştri. Cu arma la picior, vântul prezenta onor îngerilor. Peştii sărutau malul în semn de recunoştinţă. Pârâul Întors (cel care a înecat orașul în furia lui) a luat poziţia "drepţi" fără ordin. Sălciile îngenuncheau când fiice și mame cu marame negre treceau şi tăceau. Tații aprindeau făclii în candele.
Razele de foc îngheaţau lacrimi pe fiecare cruce.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu