Candela mea este lângă candela ta - de Paul Blaj

dacă cineva te-ar smulge și te-ar aduce aici

din negurile tale

aș îngenunchea în fața unui criminal în serie

sau aș intra în cartiere rău famate la ore de noapte

pentru ca tu să mai depeni cu mine amintiri

să îmi povestești cum mâncai curele

departe de casă

mai departe decât basmele

sau cum vă luau ca pe vite în vagoane spre siberia

ai fost miner bunicule

și acum vorbim ca într-o mină dar tu nu mă mai cunoști

îmi zâmbești la fel

îmi mulțumești când ne atingem obrajii

sunt bărbatul care se lasă în voia durerii

au trecut timpurile când mă ocroteai

stăteam în gazdă

sau iernile la țară

unde podișul e gârbov subțire ca tine

odată mi-ai făcut două sănii

una mare

alta mică

au rămas în pod iar podul a rămas în sat iar satul

nu a mai rămas în mine

acum predici unui buchet de flori și îmi spui că ele

au fost întotdeauna creștine

lângă tine pâlpâie o biblie pe care am înmugurit eu

odată

Mărinimie - de Emil Gârleanu

          În revărsat de zori, pe baltă, lumina face minuni. Pe faţa apei sclipesc, ici, sfărmături de oglinzi; colo, plăci de oţel; comori de galbeni între trestii. În nuferi, ca-n nişte potire plutitoare, curg raze de aur. Un colb de argint dă strălucire stufărişului. Peste tot linişte neclintită, de rai.

          Cocostârcul s-a sculat cu noaptea-n cap. A intrat în balta. Pe picioarele lungi, subţiri ca nişte lujere, trupul lui se leagănă agale. Din când în când îşi udă pliscul; uneori se opreşte de se uita, ispititor, în fundul apei, ca şi cum ar fi dat peste ceva ce căuta de mult. E răcoare şi răcoarea îl încântă. Nu simte nici o altă dorinţă decât să-şi scalde picioarele în unda rece, care îi trimite fiori până sub aripi.

          Deodată se opreşte; încordează gâtul şi priveşte. Pe frunza unui nufăr, o broască se bucură şi ea de frumuseţea şi răcoarea dimineţii. Când l-a văzut, biata broscuţă a încremenit pe picioruşele de dinapoi; cu ochii mari deschişi, cată la cumplitul duşman. În spaima ei, îl vede uriaş, cu capul atingând cerul, cu pliscul lung, larg, să soarbă dintr-o dată balta şi, dimpreună cu balta, pe ea. Inima i s-a oprit. Îşi aşteaptă sfârşitul.

          Cocostârcul o vede şi înţelege. Dar dimineaţa e mărinimos. Ş-apoi i se pare atât de mică, atât de neînsemnată această vietate a bălţii, că de la o vreme, parcă o pierde din ochi în fundul apei şi nici n-o mai zăreşte. Ridică piciorul, o păşeşte dispreţuitor şi trece, măreţ, mai departe.

          Broscuţei nu-i vine să creadă. Mai stă aşa câteva clipe. Apoi, de bucurie, sare pe o altă frunză; şi-ntr-un avânt de recunoştinţă, ea, cea dintâi, taie tăcerea dimineţii:

          —Oaac!

          Vocabular:

mărinimie  - bunătate, recunoştinţă, generozitate;

trestii         - plante înalte cu tulpini folosite pentru

                    împletituri;

nuferi         - plante cu frunze mari, late şi flori

                    albe sau galbene;

potir           - cupă, pahar din metal preţios;

colb            - praf;

lujere          - tulpini subţiri;

ispititor       - care caută să găsească, să desco-

                     pere ceva; atrăgător, ademenitor;

cumplit        - groaznic, straşnic;

să soarbă   - 1.să bea repede şi cu lăcomie; 2.să

                      bea  puţin câte puţin;

dispreţuitor  - care nu ia în seamă, nu apreciază

                       ceva sau pe cineva;

recunoştinţă - mulţumire, îndatorire, gratitudine.

MĂRINIMIE

de Emil Gârleanu

Întrebări    1.În ce moment al zilei se petrece întâmplarea?    2.Ce a simţit broasca atunci când l-a văzut pe cocostârc?    3.De ce nu i s-a întâmplat nimic rău broscuţei?    4.Cum şi-a arătat ea recunoştinţa şi bucuria?

Alcătuieşte enunţuri cu următoarele cuvinte şi expresii: mărinimie, trestii, potir, colb, lujere, ispititor, să soarbă, dispreţuitor, recunoştinţă, „se scoală cu noaptea-n cap”, „o pierde din ochi”.

Ordonează momentele: cMărinimia cocostârcului cDescrierea bălţii cÎntâlnirea cu broscuţa cApariţia cocostârcului cBucuria şi recunoştinţa broscuţei

Completează expresiile: „lumina face ……………..” „nuferi ca nişte ……………” „……………raze de aur” „colb de …………….” „picioare lungi şi subţiri ca nişte ……………….” „…………tăcerea”.

Citeşte din Volumul „Din lumea celor nu cuvântă”, de Emil Gârleanu şi lecturile: <”Sărăcuţul” <”Căprioara” <”Gândăcelul”

Alcătuieşte un text în care să-ţi imaginezi o discuţie între broscuţă şi cocostârc. Găseşte alt sfârşit povestirii.

Realizat de înv. M. G. Nesteriuc de la Şcoala cu cl. I-VIII ,,Miron Costin" - Suceava

Imagine de DUMINICĂ

Scriu amintirile pe cer - de Vrîncean Lorena Debora

Eu scriu pe cer

amintirile vechi

ca şi cum le-aş scrie

într-o carte.

Unele sunt albe, altele negre,

depinde de timp şi de vremuri.

Ştiu că dacă îmi aduc aminte

plâng, iar lacrima amară

se scurge pe obrazul moale.

Amintirile...le suflu şi le povestesc

mai departe, în lume,

ca un cântec lin şi duios

cântat de mama

printre lalele şi mori de vânt.

Dacă le-aş uita, ce aş face?

Poate aş asculta mai departe

amintirile frumoase ale altora

pline de graţie, albe precum norii.

Dacă avioanele vor şterge

pata de trecut

ştiu că ea va rămâne în suflet

ca un tremur violet.

 Vrîncean Lorena Debora, cl. a III-a D, Şc. Miron Costin ( nr. 11 ) Suceava

Primăvara - de Magda Isanos

 Magda Isanos

Un aer călduţ, parfumat
Sub cerul de-un pal ivoriu,
În vale pârâul
umflat
aleargă sălbatec şi viu.

În zori m-a trezit sărutarea
trimisă
pe-o rază de soare;
Lumina-neca depărtarea -
tot răul murise-n
uitare.

Veni pe aripa de vânt
O veste frumoasă din cer.
Şi-acuma
bătrânul pământ
Îşi lasă cojocul de ger.

E vestea ce-o murmură
seara
zefirul. Pădurea o ştie;
Soseşte de-acum Primăvara,
să bucure
lumea pustie.

Prin dealuri sărace, se-aude
un zvon care creşte
mereu.
Îl spun a pârâului unde
Îl cânta tot sufletul meu.

O floare
albastră şi crudă
se-naltă sfioasă spre soare
şi cată la loc să
se-ascundă
de firea zăpezii ce moare.

Tu soare, trimite lumina
în raze
bogate spre noi
şi fă să răsară-n grădină
frunzişul, pe arborii
goi.

Despre poetă AICI 

Căprioara - de Emil Gârleanu

 

Pe muşchiul gros, cald ca o blană a pământului, căprioara stă jos lângă iedul ei. Acesta şi-a întins capul cu botul mic, catifelat şi umed, pe spatele mamei lui şi, cu ochii închişi, se lasă dezmierdat. Căprioara îl linge, şi limba ei subţire culcă uşor blana moale, mătăsoasă a iedului. Mama îl priveşte şi-n sufletul ei de fugarnică încolţeşte un simţământ stăruitor de milă pentru fiinţa fragedă căreia i-a dat viaţă, pe care a hrănit-o cu laptele ei, dar de care trebuie să se despartă chiar azi, căci vremea înţărcatului venise demult încă.Şi cum se uita aşa, cu ochi îndureraţi, din pieptul căprioarei scăpă ca un muget înăbuşit de durere; iedul deschise ochii.
Căprioara se îmbărbătează, sare în picioare şi porneşte spre ţancurile de stâncă, din zare, printre care vrea să-l lase rătăcit. Acolo, sus, e păzit şi de duşmănia lupului, şi de iscusinţa vânătorului, căci pe muchiile prăpastiilor acelora numai ele, caprele, puteau a se încumeta. Acolo, l-ar fi ştiut ca lângă dânsa. Dar până la ele erau de străbătut locuri pline de primejdii. Căprioara îşi aruncă picioarele în fugă fulgerătoare, în salturi îndrăzneţe – să încerce puterile iedului. Şi iedul se ţine voiniceşte din urmă; doar la săriturile ameţitoare se opreşte, câte o clipă, ca şi cum ar mirosi genuna, apoi se avântă ca o săgeată şi, behăind vesel, zburdă de bucurie, pe picioarele subţiri ca nişte lugere.
Dar trebuie să scoboare, să străbată o pădure, ca să urce din nou spre ţancuri. Căprioara conteneşte fuga: păşeşte încet, prevăzătoare. Trece din poiană în poiană, intră apoi sub bolţi de frunze, pe urmă prin hrube adânci de verdeaţă până ce pătrunde în inima intunecată, ca un iad, a pădurii.
Şi-au mers mult aşa până ce au dat, în sfârşit, de luminiş. Iedul, bucuros, o ia înainte sărind. Dar în aceiaşi clipă căprioara se opreşte, ca de-o presimţire, adulmecând. În faţa ei, de sub o cetină, ochii lupului străluceau lacomi. Un salt, şi iedul ar fi fost sfâşiat. Atunci căprioara dă un zbieret adânc,sfâşietor, cum nu mai scosese încă, şi, dintr-un salt, cade în mijlocul luminişului. Lupul, văzând prada mai mare, uită iedul şi se repede la ea...
Prăbuşită în sânge, la pământ, sub colţii fiarei, căprioara rămâne cu capul întors spre iedul ei. Şi numai când acesta, înspăimântat, se topeşte în adâncul pădurii, căprioara simte durerea, iar ochii i se tulbură de apa morţii.

Moartea căprioarei - de Nicolae Labiş

Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte şi gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri
Dansează sălbatice, satanice jocuri.

Mă iau după tata la deal printre târşuri,
Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.
Pornim amândoi vânătoarea de capre,
Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cişmea.
Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă
Planetă, imensă, străină şi grea.

Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scăpăta soarele, când va licări luna,
Aici vor veni în şirag să se-adape
Una câte una căprioarele.

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.
Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege şi de datini.

Cu foşnet veştejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!
Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,
Şi stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!

Ea s-arătă săltând şi se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Şi nările-i subţiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.
Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară
Bătaia puştii tatii să dea greş!

Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,
Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,
Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,
Şi viaţa căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure şi pustii.
Împleticit m-am dus şi i-am închis
Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,
Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata
Mi-a şuierat cu bucurie: - Avem carne!

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.
Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege şi de datini...
Dar legea ni-i deşartă şi străină
Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina şi mila sunt deşarte,
Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte.

Pe-o nară puşca tatii scoate fum.
Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!
Înalţă tata foc înfricoşat.
Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în mâini fără să ştiu
Un clopoţel cu clinchet argintiu...
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei şi rărunchii.

Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea...
Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!

D-L GOE - de Ion Luca Caragiale

Ca sa nu mai ramaie repetent si anul acesta, mam mare, mamitica si tanti Mita au promis tanarului Goe sa-l duca-n Bucuresti de 10 mai.
Putin ne importa daca aceste trei dame se hotarasc a parasi locul lor spre a veni in Capitala numai de hatarul fiului si nepotelului lor. Destul ca foarte de dimineata, dumnealor, frumos gatite, impreuna cu tanarul Goe, asteapta cu multa nerabdare, pe peronul din urbea X, trenul accelerat care trebuie sa le duca la Bucuresti. Adevarul e ca, daca se hotaraste cineva sa asiste la o sarbatoare nationala asa de importanta, trebuie s-o ia de dimineata. Trenul in care se vor sui ajunge in Gara de Nord la opt fara zece a.m. D. Goe este foarte impacient si, cu un ton de comanda, zice incruntat:
- Mam mare! de ce nu mai vine? Eu vreau sa vie!
- Vine, vine acuma, puisorul mamii! raspunde cucoana.
Si saruta pe nepotel; apoi ii potriveste palaria.
Tanarul Goe poarta un frumos costum de marinar, palarie de paie, cu inscriptia pe pamblica: le Formidable, si sub pamblica biletul de calatorie infipt de tanti Mita, ca "asa tin barbatii biletul".
- Vezi ce bine-i sade lui - zice mam mare - cu costumul de marinel?
- Mamito, nu ti-am spus ca nu se zice marinel?
- Da cum?
- Marina
- Ei! ziceti voi cum stiti; eu zic cum am apucat. Asa se zicea pe vremea mea, cand a iesit intai moda asta la copii - marinel.
- Vezi, ca sunteti proaste amandoua? intrerupe tanarul Goe. Nu se zice nici marinal, nici marinel
- Da cum, procopsitule? intreaba tanti Mita cu un zambet simpatic.
- Mariner
- Apoi de! n-a invatat toata lumea carte ca d-ta! zice mam mare, si iar saruta pe nepotel si iar ii potriveste palaria de mariner.
Dar nu e vreme de discutii filologice: soseste trenul - si nu sta mult.
Trenul este plin Dar cu multa bunavointa din partea unor tineri politicosi, cari merg pana la o statie apropiata, se fac locuri pentru dame. Trenul a plecat Mam mare isi face cruce, apoi aprinde o tigara Goe nu vrea sa intre in cupeu; vrea sa sada in coridorul vagonului cu barbatii.
- Nu! nu e voie sa scoti capul pe fereastra, mititelule! zice unul dintre tineri lui d. Goe, si-l trage putin inapoi.
- Ce treaba ai tu, uratule? zice mititelul smucindu-se.
Si dupa ce se stramba la uratul, se spanzura iar cu amandoua manile de vergeaua de alama si scoate iar capul. Dar n-apuca sa raspunza ceva uratul, si mititelul isi retrage ingrozit capul gol inauntru si-ncepe sa zbiere.
- Mamitoo! mam maree! tantii!
- Ce e? Ce e? sar cocoanele.
- Sa opreasca! zbiara si mai tare Goe, batand din picioare. Mi-a zburat palaria! sa opreascaaa!!!
Tot intr-un timp, iacata conductorul intra sa vaza cine s-a suit de la statia din urma.
- Biletele, domnilor!
Cocoanele arata biletele dumnealor, explicand d-lui conductor de ce nu poate si Goe sa faca acelasi lucru: fiindca biletul era in pamblica palariei, si, daca a zburat palaria, fireste c-a zburat cu pamblica si cu bilet cu tot. Dar avea bilet
- Parol! chiar eu l-am cumparat! zice tanti Mita.
Conductorul insa nu intelege, pretinde bilet; daca nu, la statia apropiata, trebuie sa-l dea jos pe d. Goe. Asa scrie regulamentul: daca un pasager n-are bilet si nu declara ca n-are bilet, i se ia o amenda de 7 lei si 50 de bani, si-l da jos din tren la orice statie.
- Dar noi n-am declaratara? striga mamita.
- Ce e vinovat baiatul daca i-a zburat palaria? zice mam mare.
- De ce-a scos capul pe fereastra? eu i-am spus sa nu scoata capul pe fereastra! zice cu pica uratul.
- Nu-i treaba dumitale! ce te-amesteci d-ta? zice tanti Mita uratului
- Uite ce e, cucoana - zice conductorul - trebuie sa platiti un bilet
- Sa mai platim? n-am platitara o data?
- Si pe dasupra un leu si 25 de bani.
- Si pe dasupra?
- Vezi, daca nu te-astamperi? zice mamita, si-l zguduie pe Goe de mana.
- Ce faci, soro? esti nebuna? nu stii ce simtitor e? zice mam mare.
Si, apucandu-l de mana cealalta, il smuceste de la mamita lui, tocmai cand trenul, clantanind din roate, trece la un macaz. Din smucitura lu mam mare intr-un sens, combinata cu clatinatura vagonului in alt sens, rezulta ca Goe isi pierde un moment centrul de gravitate si se reazima in nas de clanta usii de la cupeu. Goe incepe sa urle in sfarsit, n-au ce sa faca. Trebuie sa se hotarasca a plati biletul, pe care are sa-l taie conductorul din carnetul lui. Pacat insa de palarie! Ce-o sa faca d. Goe la Bucuresti cu capul gol? si toate pravaliile inchise! s-ar intreba oricine, care nu stie cata grije are mam mare si cata prevedere. Cum era sa plece baiatul numai cu palaria de paie? Daca se intampla sa ploua, ori racoare? Si mam mare scoate din saculetul ei un beret tot din uniforma canonierii le Formidable.
- Te mai doare nasul, puisorule? intreaba mam mare.
- Nu raspunde Goe.
- Sa moara mam mare?
- Sa moara!
- Ad , sa-l pupe mam mare, ca trece!
Si-l pupa in varful nasului; apoi, asezandu-i frumos beretul:
- Parca-i sade mai bine cu beretul! zice mam mare scuipandu-l sa nu-l deoache, apoi il saruta dulce.
- Cu ce nu-i sade lui bine? adaoga tanti Mita, si-l scuipa si dumneaei si-l saruta.
- Lasa-l incolo! ca prea e nu stiu cum! Auzi d-ta! palarie noua si biletul! zice mamita, prefacandu-se foarte suparata.
- Sa fie el sanatos, sa poarte mai buna! zice mam mare.
Dar mamita adaoga:
- Da pe mamitica n-o pupi?
- Pe tine nu vreau! zice Goe cu humor.
- Asa? zice mamita. Lasa! si-si acopere ochii cu mainile si se face ca plange.
- Las ca stiu eu ca te prefaci! zice Goe.
- Ti-ai gasit pe cine sa-nseli! zice mam mare.
Mamita incepe sa raza; scoate din saculet ceva si zice:
- Cine ma pupa uite! ciucalata!
Mamita pupa pe Goe, Goe pe mamita si, luand bucata de ciucalata, iese iar in coridor.
- Puisorule, nu mai scoate capul pe fereastra! E lucru mare, cat e de destept! zice mam mare.
- E ceva de speriat, parol! adaoga tanti Mita.
Pe cand Goe isi mananca afara ciucalata, cocoanele se dau in vorba de una, de alta Trenul alearga acuma de spre Crivina catre Peris.
- Ia mai vezi ce face baiatul afara, mamito! zice mamita catre mam mare.
Mam mare se ridica batraneste si se duce in coridor:
- Goe! puisorule! Goe! Goe!
Goe nicaieri.
- Vai de mine! tipa cucoana, nu-i baiatul! Unde e baiatul! s-a prapadit baiatul!
Si toate cucoanele sar
- A cazut din tren baiatul! Tato, mor!
Dar deodata, cu tot zgomotul trenului, se aud bubuituri in usa compartimentului unde nu intra decat o persoana.
- Goe! maica! acolo esti?
- Da!
- Aide! zice mam mare, iesi odata! ne-ai speriat.
- Nu pot! zbiara Goe dinauntru.
- De ce? te doare la inima?
- Nu! nu pot
- E incuiat! zice mam mare, vrand sa deschida pe dinafara.
- Nu pot deschide! zbiara Goe desperat.
- Vai de mine! ii vine rau baiatului inauntru! in sfarsit, iacata conductorul cu biletul: primeste paralele si libereaza pe captiv, pe care toate trei cocoanele il saruta dulce, ca si cum l-ar revedea dupa o indelungata absenta. Si mam mare se hotaraste sa stea in coridor, pe un geamantan strain, sa pazeasca pe Goe, sa nu se mai intample ceva puisorului. Puisorul vede o linie de metal in coltul coridorului, care are la capatul de sus o masina cu maner. Se suie-n picioare pe geamantan, pune mana pe manerul masinii si incepe sa-l traga.
- Sezi binisor, puisorule! sa nu strici ceva! zice mam mare.
Trenul isi urmeaza drumul de la Peris catra Buftea cu mare viteza. Dar pe la mijlocul kilometrului 24, deodata s-aude un suier, apoi semnalul de alarma, trei fluiere scurte, si trenul se opreste pe loc, producand o zguduitura puternica.
Ce e? ce e? Toti pasagerii sar inspaimantati la ferestre, la usi, pe scari
- Goe! puisorule! Goe! striga tanti Mita si se repede afara din compartiment.
Goe este in coridor De ce s-a oprit trenul?
Cineva, nu se stie din ce vagon, a tras semnalul de alarma. Din ce vagon? Asta e usor de constatat; manivela semnalului nu se poate trage decat rupandu-se ata innodata si cu nodul plumbuit. Personalul trenului umbla forfota, examinand roatele tamponate cu toata presiunea, asa de tamponate ca-i trebuie vreo zece minute mecanicului sa-si incarce iar pompa de aer comprimat si sa poata urni trenul din loc. In toata vremea asta, conductorii si seful trenului alearga din vagon in vagon si cerceteaza aparatele semnalelor de alarma.
Cine poate ghici in ce vagon era rupta ata plumbuita si rasturnata manivela? Ciudat! tocmai in vagonul de unde zburase mai adineauri palaria marinerului! Cine? cine a tras manivela? Mam mare doarme in fundul cupeului cu puisorul in brate. Nu se poate sti cine a tras manivela.
Trenul se porneste in sfarsit, si ajunge in Bucuresti cu o intarziere de cateva minute. Toata lumea coboara. Mam mare asaza frumusel beretul lui Goe, il scuipa pe puisor sa nu-l deoache, il intreaba daca-l mai doare nasul si-l saruta dulce.
Apoi cocoanele se suie cu puisorul in trasura si pornesc in oras:
- La bulivar, birjar! la bulivar!

Imagine de DUMINICĂ

Mama coace pâine - Tudor Gheorghe

 

Mama coace pâine
Soare în ferestre
Soarele e unu
Mama una este (*2)

Cântă un greier din aripă
Greieruş, nu ţârâi
Mama s-a culcat o clipă
Şi o poţi trezi, trezi

Greieruşul fără casă
Uite nu mai ţârâi, jur
Dar nici frunza să nu cază
De ce cade ea zurzu.

Mama coace pâine
Soare în ferestre
Soarele e unu
Mama una este (*2)

Stea, stea logostea
Leagănă fetiţa mea (*2)
Că eu-s tare ocupată
Şi ea vrea mult legănată
Stea, stea logostea
Leagănă fetiţa mea
Leagăn-o blând şi mereu
Stea, stea legănea
Să creadă că o legăn eu
Stea,stea legănea
Leagăna fetiţa mea
Că eu-s tare ocupată
Şi ea vrea mult legănată
Stea, stea logostea
Leagănă fetiţa mea

Mama coace pâine
Soare ïn ferestre
Soarele e unu
Mama una este (*2)

Versuri de Grigore Vieru

Vreau să ajung - de Ana Maria Gîbu

vreau
să ajung
aproape de stele
cer ajutor
moşnegilor
logodiţi cu cerul
mă ascund
în palmele lor
unde dorm poveştile
plâng amintirile
se alintă umbrele…
pe albastrul timpului

căţărată pe umeri
din piatră şi ani
trezesc semnele
de punctuaţie ale nopţii

Lacrimi pe fiecare cruce - de Ana Maria Gîbu

Nu știu cum mă voi prezenta în fața Iolandei. Părea prea tulburată de fericirea ei ca să aibă timp să mă examineze. Am luat primul tren, așteptând cu nerăbdare fiecare minut să treacă să ajung mai repede...

Fericirea ei era un fel de a spune. Fericirea ei, care ascundea multă durere, era mutarea în casă nouă. Pășeam cu teamă de-a lungul peronului. Mă aștepta la intrarea în sala de așteptare. După ce m-a îmbrățișat și m-a strâns la pieptul ei am pornit spre mașina care era parcată în spatele gării. La volan, tatăl Iolandei. Nici unul nu au scos o vorbă tot drumul. Asta mă îngrijora. Nu știam aproape nimic despre ce i s-a întamplat în timpul inundațiilor. Mama și tata nu mi-au spus mare lucru. Ajunși acasă, am așteptat puțin până domnul Dragomirescu a descuiat ușa.

„Nu mai era nimeni acasă? De ce nu ne-a așteptat doamna Greta?”  Am intrat în camera Iolandei, am despachetat bagajele și, destul de neliniștită, m-am așezat lângă ea. Era alta. Parcă trecuseră ani de când nu ne-am văzut.

- Sunt doar două luni de când am plecat, Iolanda!

- Te-ai schimbat atât de mult, Clara! Mersul, glasul, înfățișarea. Colegii, viața de bucureșteancă te-au schimbat total.

- Nu, nu m-am schimbat! Ți se pare. Tu? Ai rămas aceeași... Tăcută, distantă.

Nu mi-a răspuns. Pentru a trece peste momentul de liniște, m-am ridicat și admiram camera micuță în care locuia Iolanda, cu pereții albi, cu un geam spre răsărit pe unde pătrundea o geană de lumină.

- Când, cum și ce s-a întâmplat? am întrebat-o, zâmbind forțat, în timp ce o țineam de mână și o priveam în ochii ei negri ca o noapte fără lună.

- Cred că după vreo două săptămâni de la plecarea ta din oraș. La începutul acestei toamne seceta pusese stăpânire pe pământ. Mi se părea că îl aud strigând câteodată că-i este sete și prea cald. Într-o după–amiază, cam fierbinte, nori negri și fioroși au acoperit cerul dintr-o dată, parcă erau niște cai nărăvași în cursele de galop!  Imediat a început ploaia. O ploaie cu stropi mari, rapidă și rece, însoțită de vânt puternic. Eram în oraș după ceva cumpărături. M-am întors repede acasă, am închis ferestrele și ușile și m-am întins în pat. Începusem să citesc o carte și voiam s-o termin. Abia am răsfoit câteva pagini și luminile din casă s-au stins. Am coborât la parter. Am aflat de la tata că a ars transformatorul care alimenta zona în care locuim cu energie electrică din cauza unui fulger.  El se pregătea să plece după Amalia, care învăța la o școală din alt cartier, dându-mi de grijă să nu ies din casă. Pentru prima oară în viața mea l-am ascultat!

Un zâmbet dureros i s-a ivit în colțul buzelor, dar pentru foarte puțin timp.

- Îmi amintesc, Iolanda de acele zile. Din oră în oră toate programele de știri prezentau imagini din locurile cuprinse de ape.

- Mama...era la servici. Am încercat de multe ori să vorbesc cu ea la telefon, dar căzuse  liniile telefonice. Și tata întârzia...Drumul de la școală până acasă îl făcea de obicei în cel mult jumătate de oră. Am așteptat atunci o oră, două, trei… Nu mai știu exact cât a durat până a ajuns acasă cu sora mea. Ceea ce îmi amintesc foarte bine este frica și grija care mă stăpâneau că nu puteam vorbi cu mama. Voiam doar să-i spun că noi suntem bine, că suntem în siguranță și că o așteptăm acasă. Gândurile mi-au fost spulberate de glasul poruncitor al tatei:

-  Împachetează repede ce poți! Peste o jumătate de oră ajung bărcile. 

N-am înțeles despre ce vorbea până n-am văzut apa. Orașul era o mare furioasă pe care pluteau copaci, frunze, garduri, păpuși, perne, păsări, jucării, icoane...Sora mea a început să plângă, de afară se auzeau sirene, ploaia suna din ce în ce mai tare, iar eu eram disperată.

„Mama”! Atât mai auzeam din camera alăturată, în timp ce adunam cu mișcări necontrolate tricouri, blugi, geci, pături, pantofi și o iconiță. Am coborât la bucătărie să-l rog pe tata să ia ceva de mâncare și apă. El m-a împins pe scări. Apa începuse să intre în casă. A luat-o în brațe pe Amalia și a țipat la mine să urc după el în pod. I-am lăsat să urce ei, iar eu am intrat din nou în dormitor. Am luat repede telefonul, câteva haine pentru sora mea și câteva cămăși pentru tata. Când am ieșit din cameră apa era la genunchi. Am urcat în pod și m-am așezat tăcută lângă Amalia. Tata a deschis ușa care ducea spre balconul exterior al casei și ne-a spus să intrăm acolo. Eram mai în siguranță. Eu am intrat prima. De acolo vedeam tot ce se întâmpla afară.

- Și? 

- Pe malul celălat al pârâului Întors, am văzut o clădire prăbușindu-se. Nu mi-au trebuit mai mult de câteva secunde să-mi dau seama despre ce clădire era vorba. Acolo lucra mama. L-am strigat pe tata. Și-a mușcat buzele până la sânge și dintr-o mișcare m-a întors cu spatele la imaginile de coșmar care mi-au luat pentru totdeauna ce aveam mai scump pe lume. M-am stăpânit să nu plâng. De dragul Amaliei nu am plâns. În câteva minute au venit salvatorii. Ne-au adunat pe toți într-un cort de armată și ne-au dat apă și mâncare. Tata mi-a dat porția lui mie, eu i-am dat-o Amaliei. Nu mergea nici apa nici mâncarea. După două zile de ploi, zona de jos a orașului era distrusă. Tu ai avut noroc. Casa ta este pe deal și apa nu a ajuns. Părinții tăi ne-au luat la voi.  

„Veți locui aici...până…se va rezolva ceva”, a spus tatăl tău. Cum alte rude nu aveam, am acceptat bucuroși invitația. În acest timp am înmormântat-o pe mama. A murit strivită de o grindă. Pompierii au ajuns la timp cu o barcă la ea, dar deja era prea tarziu. Sora mea a rămas la voi în tot acest timp. Întreba mereu de ce mama nu vine acasă. Am mințit-o că nu are cum să ajungă din cauza apelor și a problemelor de la birou. În prima zi, după retragerea apelor, când se putea ajunge în zonele sinistrate, Amalia voia să meargă la mama, la servici . A fost cea mai dureroasă zi din viața mea, ziua când a trebuit să-i spun împrejurările în care a murit.

Tata nu a avut putere să vorbească. El suspina ca un copil.

- Îmi pare atât de rău!…Acum unde este?

- Este înmormântată în cimitirul de lângă Bisericuța de lemn a orașului.

- Nu mama ta, Amalia.

- Despre Amalia îți spuneam. După ce am ajuns la voi, Amalia s-a îmbolnăvit. Pneumonia și dorul de mama au doborât-o după o săptămână.

Mi-am plecat fruntea ascunzându-mi fața în palmele tremurânde. Durerea Iolandei îmi străbătea sufletul ca o sabie foarte ascuțită. De ce am întrebat-o?  Iolanda a continuat.

- Apoi ne-au construit această casă și ne-am mutat. Am primit mâncare, haine și… am rezistat.

N-am știut nimic din ce-mi povestea. Nici părinții mei nu mi-au spus nimic. De câte ori vorbeam la telefon și întrebam de Iolanda, mama îmi zicea doar că ar fi bine să vin pentru o zi două acasă, să mai stau de vorbă cu ea. Este mereu tristă și singură. Dar nu bănuiam de ce.

- În sms-uri îmi scriai că totul este bine, că nu vi s-a întâmplat nimic rău.

- Ce voiai să-ți spun? Că am rămas doar eu cu tata și că nu puteam trăi cu o pungă de orez și o sticlă de apă? N-aveai cum să ne ajuți tocmai din București. Părinții tăi ne-au ajutat foarte mult.

Câteva minute m-am plimbat prin cameră, am admirat ordinea din dulapurile ei cu haine,  ascultam cum povestea. Dar nu țin minte tot ce spunea.

-Ți-am adus câteva lucruri, am spus printre suspine.  Sper să-ți fie de folos.

Îi cumpărasem din mall câteva rochii înflorate, așa cum stiam eu că-itot felul de tricouri cu mesaje și animale pictate, blugi albaștri și turcoaz, mănuși, cizme cu imprimeu de leopard, câteva parfumuri, farduri, rujuri, coliere...

- Doamne! Mulțumesc, Clara! Cred că au costat mult! mi-a spus, îmbrățișându-mă.

- Aveam ceva bani puși deoparte pentru vacanța din iarnă. Am renunțat la excursie pentru a petrece vacanța de iarnă cu tine și cu banii...ți-am făcut aceste daruri.

A zâmbit trist și s-a îndreptat spre dulap. Lacrimile i-au inundat iar obrajii calzi. Nu reușea să le oprească, oricât insista cu palmele-i tremurânde. A scos umerașele pe care erau hainele primite de la mama.

- Astea sunt ale tale. Mi le-au dat părinții tăi. Vreau să ți le înapoiez. Mi-au prins foarte bine.

- Nu, eu i-am rugat să ți le dea. Le-am trimis din București special pentru tine, însă nu am știut noua ta adresă și le-am trimis la mine. Păstrează-le!

- Mulțumesc!

Am stat cu Iolanda două zile. Am povestit, ne-am plimbat, am plâns, am zâmbit, din când în când. La plecare m-a condus la gară. Înainte de a porni trenul m-a rugat să vin și atunci când se va sfinți troița care se va ridica în memoria celor răpiți de ape. Nu știa data precisă, dar am promis că vin.  Și am venit.

Norii stăteau în rugăciune printre plete de aştri. Cu arma la picior, vântul prezenta onor îngerilor. Peştii sărutau malul în semn de recunoştinţă. Pârâul Întors (cel care a înecat orașul în furia lui) a luat poziţia "drepţi" fără ordin. Sălciile îngenuncheau când fiice și mame cu marame negre treceau şi tăceau. Tații aprindeau făclii în candele.

Razele de foc îngheaţau lacrimi pe fiecare cruce.

Imagine de DUMINICĂ

Aş dori - poezie ,,mărţişor" de Traian Dorz

 

Aş dori să pot trimite către tine,
Plin de cântec, de lumină şi de dor
Adevărul frumuseţilor divine,
 Împletit în bucuriile senine
Minunat, iubit şi veşnic mărţişor...

Şi-aş dori ca mâna mea să ţi-l aşeze
Nu pe inimă, ci-acolo-adânc în ea...
Ca frumoasă şi curată s-o păstreze
Ca un soare minunat să-ţi lumineze
Şi să-ţi facă fericită viaţa ta...

C-a adevărul e podoaba minunată 
Mai de preţ decât oricare talisman
Care nu se învecheşte niciodată
Şi-i din ce în ce mai binecuvântată
Şi-i din ce în ce mai scumpă, an de an...

Iar în ziua răsplătirii fericite
Când vedea-vom veşnicia răsărind
Când ca miile de stele strălucite
Străluci-vor inimile preaiubite
Cerurile minunate-mpodobind

Printre ele şi-al tău suflet să răsară
Minunat şi binecuvântat odor
Strălucind ca prima zi de primăvară
Pe frumosul sân al cerului comoară,
Un curat, iubit şi veşnic mărţişor.