A mai trecut un an, s-a dus…Paula Seling

A mai trecut un an, s-a dus…

Şi-n veci n-o să mai vie
Şi câţi creştini ne-au părăsit
Şi câte suflete-au pornit
Cu el în veşnicie...

Aşa trec anii după ani
Şi duc cu ei la vale
Şi pe bogaţi, şi pe sărmani
Pe mame dragi, lăsând orfani
Şi tot ce află-n cale...

În anu-acesta poate treci
Şi tu, iubite frate,
Vezi zilele să le petreci
Căci acolo pe unde mergi
Vei fi-ntrebat de toate...

Şi ce folos de-ai câştiga
Aicea lumea toată
Şi sufletul ţi l-ai uitat
Căci pentru el n-ai adunat
Nimica niciodată...

O, Dumnezeule Ceresc,
Rugămu-Te fierbinte
Să fii cu noi în orice zi
Şi-n anul care va veni
Să ne ajuţi Părinte!
( Autor necunoscut...de mine )

VĂ DORESC DIN TOATĂ INIMA 
CA ÎN ANUL CARE VA VENI SĂ SIMŢIŢI DN PLIN 
AJUTORUL PĂRINTELUI CERESC,
DUMNEZEUL CEL ATOTPUTERNIC!!!

LA MULŢI ANI!

Cântarea îngeraşilor

Pentru a vizualiza click pe youtube!

Iarna - de Nicoale Labiş

Totu-i alb în jur cât vezi

Noi podoabe pomii-ncarcă

Şi vibrează sub zăpezi

Satele-adormite parcă.

Doamna Iarna-n goană trece

În caleşti de vijelii –

Se turtesc de gemul rece

Nasuri cârne şi hazlii.

Prin odăi miroase-a pâine,

A fum cald şi amărui

Zgreapţănă la uşă-un câine

Să-şi primească partea lui…

Tata iese să mai pună

Apă şi nutreţ la vacă;

Vine nins c-un fel de brumă

Şi-n mustăţi cu promoroacă.

Iar bunicul desfăşoară

Basme pline de urgie,

Basme care te-nfioară

Despre vremuri de-odinioară,

Vremi ce-n veci n-au să mai fie.

Farfurii zburătoare - de Cezarina Adamescu

Doamne, ce namilă de cer! Şi cum privesc copiii la el! E-un mister

cum de atâtea ocheade, nu cade! Şi cum ne mai ţine, fiindcă,  vezi bine, de

la o vreme, pe el zboară – cu miile – în loc de păsări – farfuriile. Ba, sub

ochii uimiţi ai unora trec şi sateliţi. Pe rute directe zboară fel şi fel de obiecte.

Ce timpuri şi ce obiceiuri, să-ntâlneşti la fiecare pas OZN-uri!

Uşoare şi grele de nu te mai poţi învârti de ele.

Degeaba şi-au scos astronomii lunete şi hărţi, OZN-urile taie aerul

în bucăţi. Taie hăul cu fierăstrăul. Taie cerul cu barda şi cu toporul şi îşi iau

zborul. Cerul îl scurmă, lăsând o lumină în urmă. Poate un magician, voind

să le-ajute, cu o baghetă le face pe rând nevăzute?

Cu un snop de raze strălucitoare, le-ajută să zboare?

Într-o zi, un copil a rămas de-a dreptul trăsnit văzând un asemenea

obiect nemaipomenit. Şi până să strige după ajutor, obiectul dispăruse în zbor.

Ce comedie! Nici mie nu-mi venea să cred această şmecherie.

Bună numai de aşternut pe hârtie. Teancuri de hârtie cât casa le-ar trebui

specialiştilor de la Nasa. Şi un milion de baghete ca să dirijeze atâţia sateliţi

şi rachete. Turnuri de control cu miile ca să urmărească farfuriile. Şi câte

milioane de maeştri, să se-nţeleagă cu extratereştrii. Fiindcă aceştia vorbesc

prin antene doar prin desene. Câteva triunghiuri, spirale, li se par mai

normale. Preferă aceste feluri unice ca să comunice. Îşi aleg o naţiune,  unpopor, pentru a-l învăţa limba lor!

Însă mie mi se pare complicat, de aceea mă întorc de unde-am plecat.

Eu cred că în curând, o să ai voie să zbori călare de-a dreptul pe nori!

Ai să-ţi pregăteşti în ajun o farfurie cu fragi sau cu mure şi tuleo! în

pădure. Şi până să te-apuce de părinţi dorul, farfuria o să-şi ia zborul!

Acuma, farfuria aceasta, nepoate, ca să meargă ca pe roate, trebuie

umplută cu tot felul de bucate alese, pe care tu, mofturos, le cam refuzi pe

la mese. Dacă nu găseşti nimica în oală, să nu pleci cu mânuţa goală. Ia un

platou pe care aşează un ou. Un ouşor pe care  l-a ouat o pasăre-n zbor.

Un ou mititel cu pistrui pe el. Din care va ieşi în  curând un pămătuf cu ochi

de piper. Care va locui în cer. Va fi steaua ta călăuzitoare pe care ţi-a

dăruit-o în somn cineva. Va fi o stea puiutoare sau ţiuitoare. Şi când o s-o

zăreşti pe cer, o vei striga pui-pui şi-o vei agăţa în cui. Într-un cui sau mai

bine în vârful unui brăduţ. De Crăciun ca să-ţi aducă un an mai bun. Şi,

firesc, pe Pruncul ceresc. Fără de care, în inima ta nu va fi niciodată sărbătoare.

Până atunci m-a apucat un dor nespus de păsările care nu ştiu

unde s-au dus. Şi o să tot oftez aşa, cu ochii pe cer, bunăoară, până la primăvară.

Dacă nu ai nici ou, nici platou ca să zbori teleleu, suie-te pe spinarea

unui zmeu. Şi ţine-l de chică, poate-ţi mai trece de frică.

Un zmeu, lucru comic zboară mai frumos decât un supersonic. Şi,

ce-i mai agreabil e că poate fi decapotabil. Cum porneşti de pe pământ, te

şi pomeneşti cu pletele-n vânt. Şi dacă-ţi pui mintea, măi nene, poţi să-i

coşi în coadă şi pene.

Acuma ştiţi că un zmeu cumsecade, nu şade decât în basme sau în

balade, fiindcă acolo îi place lui să dezlege şarade. Însă mai poţi găsi vreunul

pe-aici, uitat în pod la bunici.

Îi dregi sfoara şi coama  şi gata, poţi să-i trimiţi telegrama. Scrisă9

cu litrere de-o şchioapă cu un ac de albine: Zmeule, ia-mă în cârcă la tine!

Între timp, eu voi sta de veghe până parcurgi vreo două-trei leghe.

Voi sta de strajă pentru ca nimeni să nu rupă  această vrajă.

Din volumul ,,Poveşti pentru Georgiana" 

Șoaptele triste ale toamnei - de Hosu Ioana Theodora

Mă pun la pământ șoaptele

mi-e rău de parcă

mă strivesc planetele

imaginația mea și-a pus

haina în cui

aud vorbe 

dar nu înțeleg nimic

parcă îmi vorbește

 un marțian

culorile verii s-au dus și-au

venit lapovițele

 parcă sunt

bucăți de pâine proaspătă

aruncată de cuptorul cerului

Hosu Ioana Theodora, clasa a IV-a D, 

Școala Gimnazială Miron Costin - Suceava (10 ani)

Amintiri din copilărie (fragment ) - de Ion Creangă

Odată, la un Sfântul Vasile, ne prindem noi vreo câţiva băieţi din sat să ne ducem cu plugul,- căci eram şi eu mărişor acum, din păcate. Şi în ajunul Sfântului Vasile toată ziua am stat pe capul talei să-mi facă şi mie un buhai, ori de nu, batâr un harapnic.

- Doamne, ce harapnic ţ-oi da eu, zise tata de la o vreme. N-ai ce mânca la casa mea! Vrei să te buşească cei handralăi prin omăt? Acuş te descalţ!

Văzând eu că mi-am aprins paie-n cap cu asta, am şterpelit-o de-acasă numai cu beşica cea de porc, nu cumva să-mi ieie tata ciubotele şi să rămân de ruşine înaintea tovarăşilor. Şi nu ştiu cum s-a întâmplat, că niciunul dintre tovarăşi n-avea clopot. Talanca mea era acasă, dar mă puteam duce s-o ieu? În sfârşit, facem noi ce facem şi sclipuim de cole o coasă ruptă, de ici o cârceie de tânjală, mai un vătrar cu belciug, mai beşica cea de porc a mea, şi pe după toacă, şi pornim pe la case.

Ş-o luăm noi de la popa Oşlobanu, tocmai din capul satului din sus, cu gând să umblăm tot satul... Când colo, popa tăia lemne la trunchi afară şi cum a văzut că ne aşezăm la fereastră şi ne pregătim de urat, a început a ne trage câteva naşteri îndesate şi a zice:
-De-abia s-au culcat găinile, şi voi aţi şi început? Ia staţi oleacă, blăstămaţilor, că vă dau eu!

Noi, atunci, am şterpelit-o la fugă. Iar el zvârr! cu o scurtătură în urma noastră, căci era un om hursuz şi pâclişit popa Oşlobanu. Şi din spaima ceea, am fugit noi mai jumătate de sat înapoi, fără să avem când îi zice popii:

Drele pe podele
Şi bureţi pe păreţi;
Câte pene pe cucoşi
A tâţia copii burduhoşi,

cum obişnuiesc a zice plugarii pe la casele ce nu-i primesc.
-Măi! al dracului venetic şi ceapcân de popă, zicem noi, după ce ne adunăm cu toţii la un loc, îngheţaţi de frig şi spărieţi! Cât pe ce era să ne ologească boaita cea îndrăcită, vede-l-am dus pe năsălie la biserica Sfântului Dumitru de sub cetate, unde slujeşte; curat Ucigă-l-crucea 1-a colăcit să vie şi să-i facă budihacea casă la noi în sat. Ferească Dumnezeu să fie preoţii noştri aşa, că nu te-ai mai înfrupta cu nimica de la biserică, în vecii vecilor! Şi până-1 mai menim noi pe popă, până-1 mai boscorodim, până una-alta, amurgeşte bine.

-Ei, amu, ce-i de făcut? Hai să intrăm ici în ograda asta - zise Zaharia lui Gâtlan - că ne trecem vremea stând în mijlocul drumului.
Şi intrăm noi la Vasile Aniţei şi ne aşezăm la fereastră, după obicei. Dar parcă naiba vrăjeşte: cela nu sună coasa, că i-i frig; celuia că-i îngheaţă mâinile pe cârecie; văru-meu Ion Mogorogea, cu vătrarul subsuoară, se punea de pricină că nu ură, şi numa-ţi crăpa inima-n tine de năcaz!
 -Ură tu, măi Chiriece - zic eu lui Goian - şi noi, măi Zaharie, să prufnim din gură ca buhaiul; iar iştialalţi să strige: hăi, hăi!

Ş-odată şi începem. Şi ce să vezi? Unde nu se ie hapsina de nevasta lui Vasile Aniţei cu cociorva aprinsă după noi, căci tocmai atunci trăgea focul să deie colacii în cuptior.
-Vai, aprinde-v-ar focul să vă aprindă, zise ea, burzuluită grozav; dar cum se cheamă asta? în obrazul cui v-a învăţat!

Atunci noi, la fugă, băieţi, mai dihai decât la popa Oşlobanu...
-Dar bun pocinog a mai fost ş-aista, zicem noi, oprindu-ne în răscrucile drumului din mijlocul satului, aproape de biserică. Încă una-două de-aiestea, şi ne scot oamenii din sat afară, ca pe nişte lăieşi. Mai bine să mergem la culcare. Şi după ce ne arvonim noi şi pe la anul, cu jurământ să umblăm tot împreună, ne-am despărţit unul de altul, răbigiţi de frig şi hămisiţi de foame; şi hai fiecare pe la casa cui ne are, că mai bine-i pare. Şi iaca aşa ne-a fost umblarea cu plugul în anul acela.

Iarna - de Vasile Alecsandri

Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,

Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;

Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,

Răspândind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi.

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară!

Cu o zale argintie se îmbracă mândra țară;

Soarele rotund și palid se prevede pintre nori

Ca un vis de tinerețe printre anii trecători.

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împregiur, în depărtare,

Ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare,

Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,

Se văd satele perdute sub clăbuci albii de fum.

Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare

Strălucește și dismiardă oceanul de ninsoare.

Iată-o sanie ușoară care trece peste văi...

În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.

George Coşbuc – Patria română

Patria ne-a fost pământul

Unde ne-au trăit strămoşii

Cei ce te-au bătut pe tine,

Baiazide, la Rovine,

Şi la Neajlov te făcură

Fără dinţi, Sinane,-n gură,

Şi punând duşmanii-n juguri

Ei au sfărâmat sub pluguri

Sângele Dumbrăvii-Roşii,

Asta-i patria română

Unde-au vitejit strămoşii!

Patria ne e pământul

Celor ce suntem în viaţă,

Cei ce ne iubim frăţeşte,

Ne dăm mâna româneşte;

Numai noi cu-acelaşi nume,

Numai noi români pe lume,

Toţi cu-aceeaşi soartă dată,

Suspinând cu toţi odată

Şi-având toţi o bucurie;

Asta-i patria română

Şi ea sfântă să ne fie.

Patria ne-o fi pământul

Unde ne-or trăi nepoţii

Şi-ntr-o mândră Românie

De-o vrea cerul, în vecie,

S-or lupta să ne păzească

Limba, legea românească,

Şi vor face tot mai mare,

Tot ce românismul are:

Asta-i patria cea dragă

Şi-i dăm patriei române

Inima şi viaţa-ntreagă.

Pentru informații despre autor aici

Dumbrava minunată - de Mihail Sadoveanu

Dumbrava minunata

Doamna Mia Vasilian, a doua soţie a avocatului Jorj Vasilian, nu avea decât o supărare, pe  Lizuca, fetiţa de şase ani rămasă soţului ei din prima căsătorie.

După moartea mamei, fetiţa fusese crescută de bunici, părinţii mamei, care trăiau la marginea târgului. După ce s-a recăsătorit, tatăl ei a luat-o de acolo şi, fiind de acord cu a doua soţie că fetiţa e prost crescută, nu a mai lăsat-o la bunici.

În timp ce le spunea toate acestea unor musafire, fetiţa se strecurase în salonaş şi  mama vitregă porunci slujnicei să o scoată de acolo.

Slujnica o scoase şi o bătu. Nu era prima oară şi fetiţa i se plânse lui Patrocle, un căţel roşcat, cu picioarele scurte şi strâmbe. Necăjită că tată-său nu vine mai repede de la Bucureşti şi că nu-i mai văzuse pe bunici de mult timp, Lizuca hotărî să plece la bunici, împreună cu Patrocle.

Lizuca şi Patrocle trecură printre livezi şi ajunseră la pârâu, apoi în dumbrava de la Buciumeni.

Se înseră şi drumul nu se mai vedea.  Găsiră o scorbură unde Lizuca se culcă, se înveli cu hăinuţa, trase bereta cea roşie pe cap, iar căţelul se ghemui lângă ea.  Începură să cânte un greier, apoi o privighetoare. Fetiţa se gândi că pădurea seamănă cu pădurile din poveştile pe care i le spunea mama ei. Mai târziu apărură nişte omuleţi mititei. În faţă mergeau un bătrânel şi o bătrânică, apoi veneau patru omuleţi care purtau un pătuţ cu o domniţă bălaie.

Domniţa îi spuse Lizucăi că, noaptea, dumbrava aceea este o împărăţie fermecată. Bătrânelul îi povesti fetiţei despre Statu Palmă şi îi spuse că, dacă oamenii nu mai spun poveşti, atunci pier toţi, şi piticii şi uriaşii şi zânele. Apoi zise că ei sunt fericiţi că au unde trăi, fiindcă tatăl ei nu a ascultat-o pe mama vitregă şi nu a vândut pădurea.

Începu să povestească şi domniţa. În acea dumbrava minunata trăise o zână frumoasă de se dusese vestea, zâna închipuirii. Veniseră mulţi să o găsească, feciori de crai cu arme şi oşteni, dar nu au găsit-o. Făt Frumos veni şi el şi prinse a cânta din fluier pe malul apei. Lui i se arătă zâna, căci el credea în ea şi o purta în sufletul lui. Ea i-a dăruit iubirea ei, dar el a pierdut-o până la urmă, căci i-a ascultat pe ceilalţi oameni care s-au străduit să-i dovedească neapărat că ea nu e decât o închipuire.

Bătrânica  povesti şi ea despre o căsuţă din apropierea dumbrăvii, în care trăiesc doi bătrâni. Acolo fusese şi fata lor, care avea şi ea o fetiţă. Ea îi spusese fetei că nu va mai trăi prea mult şi când va voi să o vadă, doar să se gândească la ea şi ea va veni. Numai să fie singură.

Lizuca îşi dădu seama că bătrânica povesteşte chiar despre ea şi mama ei. Ca trezită din somn, îl auzi pe Patrocle lătrând, apoi zări in dumbrava minunata luminile unor felinare şi doi bătrâni care semănau cu bunicii ei.

Fetiţa adormi la loc şi când se trezi era în pat, în casa bunicilor ei.  Din livadă se auzeau glasurile mamei vitrege, al slujnicei ei  şi al bunicului. Mama vitregă îl acuza pe bunic că a ascuns prezenţa Lizucăi la ei acasă şi voia să o ia pe fetiţă imediat de acolo.  Bunicul spuse că asta nu se va întâmpla, că el înţelege că năzuieşte la averea fetiţei, dar s-o lase în pace şi să plece acasă.

Mama vitregă, furioasă, începu să dea din mâini şi fu atacată de albine, căci bunicii aveau stupi în livadă. Lizuca se bucură şi îi zise bunicuţei că o să-i spună tatei că ea nu mai pleacă de la ei.

Sfârșit

Premiul pentru debut la secțiunea poezie - elev Bardan Iulian Claudiu

Click foto

Noapte bună, copii - de Adrian A. Agheorghesei

Soră-mii
i-a rămas mic şorţul,
ori e mare.
Oricum,
tata
acoperă albastru boxa aia făcută dintr-un sertar;
cu degetele belite de cuie,
pune fir pe fir,
învârte încet butonul, înjură, învârte iar...
şi, în cutie,
ca păsări de plastic sub cer faianţat,
vocii i-au crescut ochii.

Na-vă, poate vă mai trece dracu’ foamea,
spune tata
şi iî cere mamei un castron cu borş.
Mamei îi râde movul din jurul ochiului,
mă strânge uşor de mână,
eu, pe soră-mea aia mare.

Cade noaptea cu surcele albe,
cât jumate de om, zăpada,
ba nu, cât un copil şi copilul râde frig,
râde la mine, îi simt râsul prin pantalonii rupţi în genunchi;
arde am-să-uit-cum ledul din capul cutiei,
dar tot întuneric.
Şi ce?

Sunt ghemuit pe scaun,
pipăi şorţul plângăcioasei de sor-mea,
e întins bine, cald, prietenos.
O să mă vadă.
Ba nu!
Ba da!
Ei, şi?

Vocea clipeşte ca nişte bile portocalii şi pufoase
într-un borcan de ulei;
e ceva cu înşir-te mărgărite,
cu nunţi de trei zile şi mese cu toate bunătăţile,
chiar vânat de mistreţ!
Doamne, ce foame mi-e!
Se foieşte tata.
Ba nu mi-e foame.
Parcă e şi ceva cu un pieptene care, aruncat în spate,
se face pădure şi
e şi cu un voinic ce-a bătut un zmeu de l-a omorât cu bătaia şi
s-a pus sub un copac de-a mâncat agude zemoase pân-a adormit.
Mi-e somn. Bune rău agudele.
Se foieşte mama. Înjură tata.
Dac-aş avea
un pieptene...

Nu mai ascult.
Mi-am tras genunchii sub barbă,
mă uit cum se chinuie fulgii galbeni să intre printre geamuri.
Brr, ce mult alb şi tot negru.
Mă trimite tata la somn –
n-auzi, boule, că s-a terminat?
Aud.

Mi-a spus noapte bună, copii
vocea aia moale ca o plăcintă cu brânză.
Da’ e proastă bâtă – eram doar unu.
Mă foiesc. Înjură tata.
Rămân aşa. Mi-e teamă. Ba nu. Mi-e drag tata.
O strâng pe sor-mea de mână.
Ea, pe aia mică.
Nu se mai aude nimic.
Doar ledul încă.

Cheița de aur (Buratino), de Alexei Tolstoi, fragmente

Fetiţa cu părul albastru vrea să-i facă educaţie lui Buratino

De dimineaţă, Buratino se trezi vesel şi sănătos, de parcă niciodată n-ar fi avut nimic.

Fetiţa cu păr albastru îl aştepta în grădină, stând la o măsuţă aranjată cu tacâmuri minuscule.

Faţa ei era proaspăt spălată, şi avea polen de flori pe năsucul cârn şi pe obrăjiori.
Aşteptându-1 pe Buratino, ea se apăra de fluturaşii ce o sâcâiau grozav.
- Daţi-mi pace, nu mă mai plictisiţi atât!...

Când Buratino apăru, ea îl măsură din cap până-n picioare şi, văzând că e un băieţaş de lemn. se strâmbă. Ordonă să ia loc la masă, servindu-i o ceşcuţă cu cacao.
Buratino se aşeză la masă şi îndoi un picior sub ei. Băgă în gură prăjiturile întregi cu migdale, înghiţindu-le fără să le mestece.
Îşi vârî apoi toate degetele în cheseaua cu dulceaţă, lingându-le cu plăcere.
Iar când fetiţa se întoarse pentru un moment, ca să arunce câteva fărâmituri unei gângănii, el apucă ibricul şi bău cacao, sorbind cu nesaţ. Dar se înecă şi vărsă cacaua pe faţa de masă.

- Scoate piciorul de sub tine şi aşază-te cum trebuie, îi spuse fetiţa cu severitate. Şi să nu mănânci cu mâna; pentru asta există linguri şi furculiţe.
Apoi, revoltată, clipi din gene.
- Spune-mi, te rog, cine se ocupă cu educaţia ta?
- Câteodată, papa Karlo; dar mai mult nimeni nu se ocupă de mine.
- De acum, mă voi ocupa eu de educaţia ta; aşa că bagă de seamă.
„Vai de capul meu!", gândi Buratino.

Pe iarbă, în jurul casei, pudelul Artemon se învârtea, alergând după păsări mici. Când ele se aşezau pe copaci, el înălţa capul, sărea în sus şi lătra îndelung.
„Ce frumos alungă el păsările!" se gândi cu invidie Buratino.

Din cauză că stătea ţeapăn la masă, parcă îl furnica tot corpul.
In sfârşit, masa chinuitoare se termină. Fetiţa îi porunci să se şteargă pe nas de cacao, îşi netezi rochiţa şi fundiţele, îl luă pe Buratino de mână şi-1 conduse în casă, pentru a-i face educaţie.

Artemon, pudelul isteţ, fugea prin iarbă şi lătra; netemându-se de el, păsările zburau vesele printre pomi, iar vântul mişca lin frunzişul copacilor.

- Scoate zdrenţele tale; ţi se vor da o hăinuţă şi pantalonaşi noi, spuse fetiţa.
Patru croitori: racul ursuz, Şeptallo, meşter singuratic, ciocănitoarea cenuşie cu moţ, un cărăbuş mare, Rogaci, şi şoricioaica Lizetta, făceau, din rochiţele vechi ale fetiţei, un costum frumos de băiat. Şeptallo croia, ciocănitoarea, cu ciocul, făcea găuri şi cosea, Rogaci, cu picioruşele-i din spate, răsucea aţa, iar Lizetta le tăia.

Lui Buratino îi fu ruşine să îmbrace vechiturile fetiţei, dar n-avu încotro. Suflând pe nas, el ascunse în buzunarul hainei noi patru monede de aur.

- Acum, aşază-te şi pune mâinile în faţă. Stai drept; nu te suci, spuse fetiţa, apucând o bucăţică de cretă. Vom studia aritmetica: tu ai în buzunar două mere...
Buratino clipi şiret din ochi.
- Minţi, n-am nici unul...
- Spun, repetă răbdător fata; să presupunem că în buzunarul tău sunt două mere. Cineva ţi-a luat un măr. Câte mere ţi-au rămas?
- Două.
- Gândeşte-te bine!...
Buratino se încruntă, gândind adânc.
- Două.
- De ce?
- Fiindcă n-am să dau un măr nimănui, măcar să mă bată!
- N-ai nici o aplicaţie pentru matematică, spuse cu amărăciune fetiţa. Hai să facem dictare! Şi ridică ochii ei frumoşi spre tavan.

- Scrie: „Trandafirul a căzut pe laba lui Azor". Ai scris?... Acum citeşte propoziţia aceasta minunată invers.
Noi ştim însă că Buratino nu văzuse niciodată, până atunci, nici toc şi nici cerneală.
Fetiţa repetă: „Scrie!", dar, în aceeaşi clipă, Buratino vârî nasul în călimară şi se sperie grozav când văzu că de pe nas îi cad picături de cerneală pe călimară.

Fetiţa dădu din mâini şi, de revoltă, îi căzură lacrimi din ochi:
-Eşti rău şi obraznic; trebuie sa te pedepsesc! Şi scoase capul pe fereastră:
- Artemon, du-1 pe Buratino în odaia întunecată!

Nobilul Artemon apăru în uşă, arătându-şi dinţii albi.
Îl apucă pe Buratino şi-1 trase spre odaia cu lucruri, unde, pe la colţuri, atârnau păianjeni mari. Îl închise acolo, apoi urlă, ca să-1 sperie bine, şi plecă din nou după păsări.

Fetiţa se aruncă pe patul ei dantelat, de păpuşă, şi începu să plângă pentru că a fost nevoită să se poarte aşa de aspru cu băieţelul de lemn. Dar, dacă ea s-a apucat să-i facă educaţie, trebuia s-o ducă până la capăt.
Buratino mormăia în odaia întunecată:
- Vai, ce proastă e fetiţa!... Unde s-a trezit ea să-mi facă mie educaţie!... Ea singură are cap de paiaţă şi corpul umplut cu vată...

În odaia cu lucruri se auzi un scârţâit, de parcă cineva scrâşnea din dinţii mărunţi.
- Ascultă, ascultă...
Buratino ridică nasul murdar de cerneală şi desluşi în întuneric, tocmai sub tavan, un liliac agăţat cu capul în jos.
- Ce vrei?
- Ai răbdare până la noapte.
- Încet, încet! foşniră păianjenii pe la colţuri; să nu ne legănaţi plasele şi să ne speriaţi muştele.

Buratino se aşeză pe o cratiţă stricată şi îşi sprijini obrazul în mâini.
I s-a întâmplat lui Buratino să fie în situaţii şi mai grele decât aceasta, dar îl revolta nedreptatea...
- Oare aşa se educă copiii?... Ăsta e un chin, nu educaţie!... Aşa să nu stai, aşa să nu mănânci!... Copilul n-a înţeles încă nici abecedarul, şi ea îl trimite la călimară... Desigur, câinele alergă după păsări, dar ei ce-i pasă!...

Liliacul suflă din nou.
- Aşteaptă să vină noaptea, Buratino, şi te voi duce în Ţara Proştilor; acolo te aşteaptă prietenii tăi, motanul şi vulpea, norocul şi veselia. Aşteaptă să vină noaptea!

Recitește pentru a aprofunda textul, pentru a vedea tehnica narațiunii, pentru a observa punctuația și ortografia!

Caută informații despre autor!

Achiziționează cartea în biblioteca personală pentru a o citi și recit de câte ori dorești!

Prin Ochiul Toamnei - de Stavnic Adrian

Simt un val

care mă ia și mă duce

în Ochiul Toamnei,

văd umbre ce sar de pe mine

și se duc în portalul tinereții.

Nu știu de ce, dar

mă simt îngrozit de spaima nopții

și văd frunze aurii

ce-mi vorbesc lin

ca un ciripit de pasăre

(Stavnic Adrian, cl. a IV-a D, Școala Gimnazială Miron Costin Suceava)

Antimatematică - Adrian A. Agheorghesei

Rostul ferestrei tace ascuţit,
afirmaţie prelung costisitoare –
dacă ori da egal cum;

Nostalgia, pat de apă vişinie,
niciun val nu strigă mai jos de piept –
încă supra nu egal când;

M-am apropiat riscant de mult,
gândul meu, ca o pasăre strivită de geam –
către plus tine egal unde;

Rotesc şovăielnic din umeri
ca şi cum ar fi din urmă –
oare minus mine egal cine;

Ca să te învăţ, scutură-mă de aer
înapoi cu un august, c-un verde, c-un tu –
radical din noi egal cât.

Mi-ai zâmbit ca o piatră albastră pe lacuri,
în cercuri-cercuri violete –
radical din (cum plus când) ori (unde minus cine) supra cât egal ce.

Bubico - I. L. Caragiale

Nouă ceasuri şi nouă minute... Peste şase minute pleacă trenul. Un minut încă şi se-nchide casa. Repede-mi iau biletul, ies pe peron, alerg la tren, sunt în vagon... Trec de colo până colo prin coridor, să văz în care compartiment aş găsi un loc mai comod... Aci. O damă singură, şi-fumează, atât mai bine! Intru şi salut, când auz o mârâitură şi văz apărând dintr-un paneraş de lângă cocoană capul unui căţel lăţos, plin de funde de panglici roşii şi albastre, care-ncepe să mă latre ca pe un făcător de rele intrat noaptea în iatacul stăpânii-şi.

- Bubico! zice cocoana... şezi mumos, mamă!

"Norocul meu, gândesc eu, să trăiesc bine!... Lua-te-ar dracul de javră!"

Bubico se linişteşte puţin; nu mai latră; îşi retrage capul în paneraş, unde i-l acopere iar cocoana cu un tărtănaş de lână roşie; dar tot mârâie înfundat... Eu, foarte plictisit, mă lungesc pe canapeaua din faţa cocoanii şi-nchiz ochii. Trenul a pornit... Prin coridor umblă pasajeri şi vorbesc. Bubico mârâie arţăgos.

- Biletele, domnilor! zice conductorul, intrând cu zgomot în compartimentul nostru.

Acum Bubico scoate capul foarte sus şi, vrând să sară afară de la locul lui, începe să latre şi mai grozav că adineaori. Eu întind biletul meu conductorului, care mi-l perforează. Conductorul face un pas către cocoană, care-şi caută biletul ei în săculeţul de mână, pe când Bubico latră şi chelălăie desperat, smucindu-se să iasă din paner.

- Bubico! zice cocoana, şezi mumos, mămiţo!

Şi-ntinde biletul. Când mâna conductorului s-a atins de mâna cocoanei, Bubico parc-a-nnebunit. Dar conductorul şi-a terminat treaba şi iese. Cocoana îşi înveleşte favoritul mângâindu-l "mumos"; eu mă lungesc la loc închizând ochii, pe când Bubico mârâie înfundat ca tunetul care se tot depărtează după trecerea unei grozave furtuni. Acum nu se mai aude de loc. Dar auz hârşâitul unui chibrit: cocoana îşi aprinde o ţigaretă... Încă nu mi-e somn. De ce n-aş aprinde şi eu una? A! de degrabă să nu pierz trenul, am uitat să-mi iau chibrituri. Dar nu face nimic... S-o rog pe mamiţa lui Bubico... Scot o ţigaretă, mă ridic şi dau să m-apropiu de cocoana. Dar n-apuc să fac bine o mişcare, şi Bubico scoate capul lătrându-mă mai furios decât pe conductor; latră şi chelălăie şi tuşeşte şi...

- Bubico - zice cocoana - şezi mumos, mamiţico!

"Lovi-te-ar jigodia, potaia dracului!" zic în gândul meu. N-am văzut de când sunt o javră mai antipatică şi mai scârboasă... Dacă aş putea, i-aş rupe gâtul.

În zbieretele desperate ale lui Bubico, mamiţica îmi dă s-aprind. Îi mulţumesc şi m-aşez în locul cel mai depărtat din compartiment, de teamă că n-am să mai pot rezista pornirii şi am să-i trag la cap când şi l-o mai scoate din paner.

- Frumuşel căţel aveţi, zic eu cocoanii, după câteva momente de tăcere; da' rău!

- Aş! nu e rău, zice cocoana; până se-nvaţă cu omul; dar nu ştiţi ce cuminte şi fidel este, şi deştept! Ei bine! e ca un om, frate! doar că nu vorbeşte...

Apoi către paner, cu multă dragoste:

- Unde-i Bubico?... Nu e Bubico!...

Din paner se aude un miorlăit sentimental.

- Să-i dea mama băieţelului zăhărel?... Bubico! Bubi!!

Băieţelul scoate capul cu panglicuţe... Mamiţa-l degajează din ţoalele în cari dospeşte-nfăşurat şi-l scoate afară. Bubico se uită la mine şi mârâie-n surdină. Eu, apucat de groază la ideea că nenorocitul ar încerca să mă provoace, zic cocoanei:

- Madam! pentru Dumnezeu, ţineti-l să nu se dea la mine! eu sunt nevricos, şi nu stiu ce-aş fi în stare... de frică...

Dar cocoana, luând în braţe pe favorit şi mângâindu-l cu toată duioşia:

- Vai de mine! cum crezi d-ta?... Noi suntem băieţi cuminţi şi binecrescuţi... Noi nu suntem mojici ca Bismarck...

- Ha? zic eu.

- Bismarck al ofiţerului Papadopolinii.

Dându-mi această explicaţie, cocoana scoate din săculeţul de mână o bucăţică de zahăr:

- Cui îi place zăhărelul?...

Bubico (făcând pe bancă sluj frumos, cu toată cletinătura vagonului): Ham!

- Să-i dea mamiţica băiatului zăhărel?

Bubico: Ham! Ham!

Şi apucă bucăţica de zahăr şi-ncepe s-o ronţăie... Cocoana scoate din alt săculeţ o sticlă cu lapte, din care toarnă într-un pahar; apoi:

- Cui îi place lăptic?

Bubico (lingându-se pe bot): Ham!

- Să-i dea mamiţica lăptic băiatului?

Bubico (impacient): Ham! Ham!

"Ah! suspin eu în adânc; lua-te-ar hengherul, Bubico!"

Dar cocoana apropie paharul aplecat de botul favoritului, care-ncepe să lăpăie, şi lăpăie, şi lăpăie, până când un pasajer se arată la uşa compartimentului nostru uitându-se-năuntru. Bubico se opreşte din lăpăit şi se porneşte să latre că o fiară, cu ochii holbaţi şi muscând în sec şi clăntănind din dinţi, şi tuşind şi...

"Vedea-te-aş la Babeş, jigăraie îndrăcită!" gândesc eu, şi prin mintea mea începe să treacă fel de fel de idei, care de care mai crudă şi mai infamă.

Pasajerul s-a retras de la geam. Bubico s-a potolit. Cocoana toarnă iar lapte-n pahar şi bea şi dumneei. Eu simt cum mă năvălesc, din ce în ce mai irezistibile, ideile negre.

- A propos - zic eu - madam, vorbeaţi adineaori de Bismarck... al...

- Al ofiţerului Papadopolinii...

- Ei! Ce e Bismarck?

- Un dulău de curte... Era să mi-l omoare pe Bubico... Papadopolina are o căţeluşă, Zambilica, foarte frumuşică! şade alături de mine; suntem prietene; şi dumnealui (arată pe Bubico), curte teribilă! (Către Bubico:) Craiule!... (Către mine:) Mizerabila de servitoare, o dobitoacă! i-am spus, când l-a dus afară de dimineată - că nu ştii ce curat e! - zic: "Bagă de seamă să nu scape, să se ducă iar la Papadopolina, că-l rupe Bismarck..." dulăul ofiţerului, care şade cu chirie la ea. (Tuşeşte cu mult înţeles.) Eu nu ştiu ce făceam pân casă, când auz afară chelălăituri şi ţipete... Strig: "Bubico! Bubico! unde e băiatul?!" Alerg... Mi-l aducea dobitoaca pe braţe; d-abia-l scoseseră ea şi Papadopolina şi soldatul ofiţerului din gura dulăului. Ce să-l vezi?... tăvălit, leşinat şi moale că o cârpă. Zic: "Vai de mine! moare băiatul!" Stropeşte-l cu apă! dă-i cu odicolon la nas!... Ce-am pătimit, numai eu ştiu... Două săptămâni a zăcut... Am adus şi doftor. Da-n sfârşit, slavă Domnului! a scăpat... (Cătră Bubico:) Mai merge la Zambilica băiatul?

Bubico: Ham!

- Să te mănânce Bismarck... craiule!

- Ham! ham!

Şi sare de pe bancă jos în vagon şi apucă spre mine.

- Cocoană! strig eu, ridicându-mi picioarele; eu sunt nevricos, să nu se dea la mine, că...

- Nu, frate! zice cocoana, nu vezi că vrea să se-mprietinească? Aşa e el: numaidecât simte pe cine-l iubeşte...

- A! zic eu, având o inspiraţie infernală; a! simte pe cine-l iubeşte... vrea să ne-mprietenim!... Bravo!

Şi pe când căţelul se apropie să mă miroasă, iau un pacheţel de bonboane, pe cari le duc în provincie, la un prietin; îl deschid, scot un bonbon şi, întinzându-l în jos, cu multă blândeţe:

- Cuţu, cuţu! Bubico băiatul! Bubi!

Bubico, dând din coadă, se apropie mai întâi cu oarecare sfială şi îndoinţă, apoi, încurajat de blândeţea mea, apucă frumos bombonul şi-ncepe să-l clefăie.

- Vezi că v-aţi împrietinit! zice cocoana cu multă satisfacţie de această apropiere.

Apoi îmi spune genealogia favoritului... Bubico este copilul lui Garson şi al Gigichii, care era soră cu Zambilica a Papadopolinii, ceea ce, care vă să zică, însemnează că Zambilica este mătuşa lui Bubico după mamă... În timp ce cocoana-mi povesteşte, eu, înfrânându-mi aversiunea şi dezgustul în favoarea unui scop înalt, întrebuinţez cele mai înjositoare mijloace spre a intra în bunele gratii ale nepotului Zambilichii. Şi-n adevăr, Bubico se tot apropie de mine, până se lasă să-l iau în braţe. Simt că mi se bate inima de teamă ca nu cumva, printr-o mişcare, ori privire, să trădez un plan mare ce l-am croit în adâncul conştiinţei mele. Cocoana nu se poate mira îndestul de prietenia ce-mi arată Bubico, pe când eu cultiv cu stăruinţă această prietenie atât de scumpă mie, prin mângâieri şi bonboane.

- Ei vezi! cum v-aţi împrietenit... Ce e, Bubico? ce e, mamă? iubeşti pe domnul? da?

Şi Bubico răspunde, gudurându-se-n braţele mele:

- Ham!

- Aşa? ai trădat-o care vă să zică pe mamiţica?... craiule!

Bubico: Ham! ham!

- Trebuie să fii om bun! Nu trage el la fitecine...

- Fireşte, coconită; simte cânele; are instinct.

Când zic acestea, iată că trenul se opreşte în Crivina. Pe peron se aud lătrături şi ceartă de câni. Bubico dă să se smucească din braţele mele; eu îl ţiu bine; el începe să latre îndârjit cătră fereastra vagonului. Trenul porneşte iar, şi Bubico, întorcând capul către partea de unde s-aude depărtându-se cearta semenilor lui, latră mereu; eu îl mângâi, să-l potolesc; el, când nu se mai aude nimic, ridică botul spre tavan şi începe, în bratele mele, să urle... în braţele mele!

"Ah! Bubico - zic eu în sine-mi, mângâindu-l frumos - de capu-ţi!... vedea-te-aş mănuşi!"

Dar Bubico urlă mereu.

- Doamnă - zic eu - rău faceţi că-l ţineti aşa de aproape pe Bubico şi acoperit aşa în căldură, poate să turbeze... Chiar aşa, aici e prea cald.

Şi zicând acestea, mă scol cu Bubico-n braţe şi m-apropiu de fereastra vagonului. Pun pe Bubico binişor jos lângă mamiţa lui, şi cobor geamul, aplecându-mă să respir. Afară, noapte neagră că şi ideile mele.

- Bine faci! să mai iasă fumul de ţigară, zice cocoana.

Intrăm pe podul Prahovii... Mă-ntorc, iau o bonboană, i-o arăt lui Bubico, care s-apropie de mine bâtâind frumuşel din coadă.

"Pe memoria lui Plutone şi a fidelului său Cerber! zic eu în gând ; jur că au minţit acei cari au cântat instinctul cânilor! E o minciună! Nu există!"

Bubico îmi ia bonboana; îl iau în braţe şi mă dau lângă fereastră, ridicându-l în dreptul deschizăturii. Aerul răcoros, trecându-i pe la bot, face mare plăcere lui Bubico. Scoate limba şi respiră din adânc.

- Să nu-l scapi pe fereastră!... pentru Dumn...

Dar n-apucă mamiţica să rostească-ntreg sfântul nume al creatorului, şi Bubico dispare că un porumbel alb în neagra noapte, înapoi spre Bucuresti, zburând - la Zambilica, probabil. Mă-ntorc cu faţa spre cocoana şi, prezentându-i mânile goale, strig exasperat:

- Doamnă!

Un răcnet!... A-nnebunit cocoana!

- Repede, doamnă, semnalul de alarmă!

O duc la semnal şi o-nvăţ cum să-l tragă. Pierdută de durere, execută mişcarea cu o supremă energie. Trenul, stop! pe loc. Cletinătură colosală. Emoţie generală-ntre pasajeri.

- Cine? cine a dat alarma?

- Dumneaei zic eu către personalul trenului, arătând pe cocoana leşinată.

Trenul se pune din nou în mişcare. La Ploieşti, cocoana s-a deşteptat din leşin; zdrobită de nenorocire, trebuie să răspunză la procesul-verbal ce i se dresează pentru întrebuinţarea semnalului. Pe când, în mijlocul pasajerilor grămădiţi, cocoana se jeleşte, eu m-apropiu de urechea ei şi, c-un rânjet diabolic, îi şoptesc răspicat:

- Cocoană! eu l-am aruncat, mânca-i-ai coada!

Ea leşină iar... Eu trec că un demon prin mulţime şi dispar în noaptea neagră...

La Gradina Zoologică - de Marin Sorescu

... Grădina zoologică e un fel de magazin de jucării, unde tigrii, girafele şi leoparzii sunt vii. Rogi lupul să te ia puţin în cârcă şi când colo te mănâncă. Hei, ca pe Scufiţa Roşie te-ar mânca, cuşca dacă l-ar lăsa. Dar, vedeţi, aceste cuşti de fier, sau colivii, sunt ca nişte părinţi ale lor: au grijă să nu facă prostii. Copii! lăsaţi un pic gălăgia! Faceţi acum cunoştinţă cu zoologia.

Iată, aici reprezentanţii mândrei faune, care ştiu să urle, să ragă, să zbiere, să schiaune. (Dar miraţi-vă mai încet, dragii mei, că asurziţi aceşti lei). Oriunde întorci capul vezi un şarpe sau un leopard care sare peste un gard. Iată tigrul adus din Bengal cu cheltuială. Toată blana de pe el e naturală. Mirela, acela nu se strigă "Cuţu-cuţu", că e struţul. Balaurul care se prăjeşte pe nisip e crocodilul, iar bazinul de lângă el e Nilul. Elefantul care vă priveşte ursuz e întrebuinţat în loc de troleibuz. Încaleci pe el dimineaţa şi pleci la şcoală, mergând o mie de staţii prin pădurea ecuatorială.

Sahara e o regiune şi mai dificilă. Pe acolo circulă numai această cămilă. Oriunde ar pleca, îşi ia întotdeauna apa cu ea, aşa cam la vreo două - trei butoiaşe; cred că în cele două cocoaşe! (Fiindcă-i limpede ca bună seară: nu poţi şti când curge apă din Sahara!). Cangurul, uite, are blana roşie. Ca să nu-şi piardă puii, îi poartă cu el într-o sacoşă (că i-a mai pierdut odată, i-a căutat Australia toată).

Lupul trăieşte în haite şi pe la noi. Mănâncă dimineaţa oi, la prânz oi, şi seara tot oi. Din cauza acestui meniu fix, umblă oamenii după el prin păduri, cu puşti şi cu topoare, să-l cam omoare. Ursul polar poartă, ca un moş, cojoc şi fular. Îi e ciudă că aici nu-i aşa ger şi-ar intra într-un frigider.
Ce să că mai arăt?
Rinocerul? Dromaderul? Grădina zoologică e foarte frumoasă, dar eu zic să mai mergem şi acasă. E târziu: a sunat şarpele cu clopoţi la ora trei.
Cum a fost, cum a decurs toată treaba ... Altfel, înseamnă c-am văzut atâtea jivine degeaba

Vacanța de toamnă

În vacanța de toamnă ne bucurăm de anotimpul 

cu urme de soare...

și citim sau recitim  textele postate pe blogul clasei.

Să nu uităm de cartea din biblioteca clasei 

sau din biblioteca școlii!

Vă așteaptă cu drag!

Culorile mării - de Temneanu Alexandra Miriam

Sunt o culoare veștejită din mijlocul mării

Îngălbenesc la fiecare atingere,

Revărs anotimpuri

Rămân stingheră

Mă pândește o zi portocalie

Răspândesc emoții grena

Reduc viteza, înțepenesc valurile,

Oglindesc toamna în șuvițele mele.

Pierd anotimpuri verzui pe drum,

Scap pensula, mânjesc tabloul de toamnă.

Rânjete rușinoase plutesc printre îngenuncheri vineții

Lacrimi de miere învelesc tristețea

Mă îmbolnăvesc apele îmbibate în mirosuri acre

Ascult valuri inspirate de mare

Ațipesc

Adun gânduri argintii despre cei dragi mie

(Temneanu Alexandra Miriam - 10 ani, cl. a IV-a  D)

Rapsodii de toamnă - de George Topîrceanu

A trecut întâi o boare
Pe deasupra viilor,
Şi-a furat de prin ponoare
Puful păpădiilor.

Cu acorduri lungi de liră
I-au răspuns fâneţele.
Toate florile şoptiră,
Întorcându-şi feţele.

Un salcâm privi spre munte
Mândru ca o flamură.
Solzii frunzelor mărunte
S-au zburlit pe-o ramură.

Mai târziu, o coţofană
Fără ocupaţie
A adus o veste-n goană
Şi-a făcut senzaţie:

Cică-n munte, la povarnă,
Plopii şi răsurile
Spun că vine-un vânt de iarnă
Răscolind pădurile.

Şi-auzind din depărtare
Vocea lui tiranică,
Toţi ciulinii pe cărare
Fug cuprinşi de panică...

Zvonul prin livezi coboară.
Colo jos, pe mlaştină.
S-a-ntâlnit un pui de cioară
C-un bâtlan de baştină

Şi din treacăt îi aruncă
Altă veste stranie,
C-au pornit-o peste luncă
Frunzele-n bejanie!

II

Într-o clipă, alarmate,
Ies din şanţuri vrăbiile.
Papura pe lac se zbate
Legănându-şi săbiile.

Un lăstun, în frac, apare
Sus pe-un vârf de trestie
Ca să ţie-o cuvântare
În această chestie.

Dar broscoii din răstoacă
Îl insultă-n pauze
Şi din papură-l provoacă
Cu prelungi aplauze.

Lişiţele-ncep să strige
Ca de mama focului.
Cocostârci, pe catalige,
Vin la faţa locului.

Un ţânţar, nervos şi foarte
Slab de constituţie,
În zadar vrea să ia parte
Şi el la discuţie.

Când deodată un erete,
Poliţai din naştere,
Peste baltă şi boschete
Vine-n recunoaştere

Cu poruncă de la centru
Contra vinovatului,
Ca să-l aresteze pentru
Siguranţa statului...

De emoţie, în surdină,
Sub un snop de bozie,
O păstaie de sulcină
A făcut explozie.

III

Florile-n grădini s-agită.
Peste straturi, dalia,
Ca o doamnă din elită
Îşi îndreaptă talia.

Trei petunii subţirele,
Farmec dând regretelor,
Stau de vorbă între ele:
"Ce ne facem, fetelor?..."

Floarea-soarelui, bătrână,
De pe-acum se sperie
C-au să-i cadă în ţărână
Dinţii, de mizerie.

Şi cu galbena ei zdreanţă
Stă-n lumina matură,
Ca un talger de balanţă
Aplecat pe-o latură...

Între gâze, fără frică
Se re-ncep idilele.
Doar o gărgăriţă mică,
Blestemându-şi zilele,

Necăjită cere sfatul
Unei molii tinere,
Că i-a dispărut bărbatul
În costum de ginere.

Împrejur îi cântă-n şagă
Greierii din flaute.
"Uf, ce lume, soro dragă!"
Unde să-l mai caute?

L-a găsit sub trei grăunţe
Mort de inaniţie.
Şi-acum pleacă să anunţe
Cazul la poliţie.

IV

Buruienile-ngrozite
De-aşa vremi protivnice
Se vorbiră pe şoptite
Să se facă schivnice.

Şi cum ştie-o rugăciune
Doamna măsălariţă,
Tot soborul îi propune
S-o aleagă stariţă.

Numai colo sus, prin vie,
Rumenele lobode
Vor de-acuma-n văduvie
Să trăiască slobode.

Vezi! de-aceea mătrăguna
A-nvăţat un brusture
Să le spuie-n faţă una
Care să le usture!...

Jos, pe-un vârf de campanulă
Pururea-n vibraţie,
Şi-a oprit o libelulă
Zborul plin de graţie.

Mic, cu solzi ca de balaur,
Trupu-i fin se clatină,
Giuvaer de smalţ şi aur
Cu sclipiri de platină.

V

Dar deodată, pe coline
Scade animaţia...
De mirare parcă-şi ţine
Vântul respiraţia.

Zboară veşti contradictorii,
Se-ntretaie ştirile...
Ce e?... Ce e?... Spre podgorii
Toţi întorc privirile.

Iat-o!... Sus în deal, la strungă,
Aşternând pământului
Haina ei cu trenă lungă
De culoarea vântului,

S-a ivit pe culme Toamna,
Zâna melopeelor,
Spaima florilor şi Doamna
Cucurbitaceelor...

Lung îşi flutură spre vale,
Ca-ntr-un nimb de glorie,
Peste şolduri triumfale
Haina iluzorie.

Apoi pleacă mai departe
Pustiind cărările,
Cu alai de frunze moarte
Să colinde zările.
..........................

Gâze, flori întârziate!
Muza mea satirică
V-a-nchinat de drag la toate
Câte-o strofă lirică.

Dar când ştiu c-o să vă-ngheţe
Iarna mizerabilă,
Mă cuprinde o tristeţe
Iremediabilă...