Noapte bună, copii - de Adrian A. Agheorghesei

Soră-mii
i-a rămas mic şorţul,
ori e mare.
Oricum,
tata
acoperă albastru boxa aia făcută dintr-un sertar;
cu degetele belite de cuie,
pune fir pe fir,
învârte încet butonul, înjură, învârte iar...
şi, în cutie,
ca păsări de plastic sub cer faianţat,
vocii i-au crescut ochii.

Na-vă, poate vă mai trece dracu’ foamea,
spune tata
şi iî cere mamei un castron cu borş.
Mamei îi râde movul din jurul ochiului,
mă strânge uşor de mână,
eu, pe soră-mea aia mare.

Cade noaptea cu surcele albe,
cât jumate de om, zăpada,
ba nu, cât un copil şi copilul râde frig,
râde la mine, îi simt râsul prin pantalonii rupţi în genunchi;
arde am-să-uit-cum ledul din capul cutiei,
dar tot întuneric.
Şi ce?

Sunt ghemuit pe scaun,
pipăi şorţul plângăcioasei de sor-mea,
e întins bine, cald, prietenos.
O să mă vadă.
Ba nu!
Ba da!
Ei, şi?

Vocea clipeşte ca nişte bile portocalii şi pufoase
într-un borcan de ulei;
e ceva cu înşir-te mărgărite,
cu nunţi de trei zile şi mese cu toate bunătăţile,
chiar vânat de mistreţ!
Doamne, ce foame mi-e!
Se foieşte tata.
Ba nu mi-e foame.
Parcă e şi ceva cu un pieptene care, aruncat în spate,
se face pădure şi
e şi cu un voinic ce-a bătut un zmeu de l-a omorât cu bătaia şi
s-a pus sub un copac de-a mâncat agude zemoase pân-a adormit.
Mi-e somn. Bune rău agudele.
Se foieşte mama. Înjură tata.
Dac-aş avea
un pieptene...

Nu mai ascult.
Mi-am tras genunchii sub barbă,
mă uit cum se chinuie fulgii galbeni să intre printre geamuri.
Brr, ce mult alb şi tot negru.
Mă trimite tata la somn –
n-auzi, boule, că s-a terminat?
Aud.

Mi-a spus noapte bună, copii
vocea aia moale ca o plăcintă cu brânză.
Da’ e proastă bâtă – eram doar unu.
Mă foiesc. Înjură tata.
Rămân aşa. Mi-e teamă. Ba nu. Mi-e drag tata.
O strâng pe sor-mea de mână.
Ea, pe aia mică.
Nu se mai aude nimic.
Doar ledul încă.