sâmbătă, 14 noiembrie 2015

Creațiile elevilor






URARE
de Alexiuc A.

La mulţi ani, şcoala mea dragă!
Tu eşti dulce ca o fragă.
Te iubesc şcolarii toţi
Că-i înveţi ceea ce poţi.

Eşti frumoasă ca o floare,
Și-ai multe laboratoare. 
Biblioteca ta cea nouă
E ca  picurii de rouă.

Cu profesori foarte mulţi,
Doi directori ca doi munţi
Care-ades te-au lăudat,
Ca pe-un mare împarat.

Este ziua ta cea mare!
Ți-am făcut, în vers, urare
Într-o zi de sărbătoare,
Însemnată-n calendare.

MEREU
de Oana Cocieru

Cerșim zîmbete 
mereu...
Furăm săruturi
mereu...
Dăruim tot mai puțin
mereu...
Credem în oameni 
mereu...
Distrugem suflete
mereu...
Ne pierdem în gânduri 
mereu...
Trăim în iluzii
mereu...
Mereu...mereu...de ce mereu?

Mă întorc
de Rotariu Ștefania

Mă întorc la întuneric,
Prietenul meu vechi, 
Să vorbim ca pe vremuri, 
Prin noapte.

Nici vioara luminii
Nu mă va mai lua,
O să fim doar noi doi
Şi stelele.

Hotarul ceresc
O să ne cuprindă
În al nopţii azur 
Pe veci.

Iubirea
de Rotariu Ștefania

Când cerul îşi varsă gândurile,
Doar ea suspină.
Zâmbetul ei în lumina întunericului,
Ca deşertul risipit,
E vag, nu îţi zice nimic,
Dar ochii îi plâng de durere.

Ca o rază de mătase,
Ce-şi culege sentimentele,
Prin viaţa de sticlă,
O atingere o sparge.

Prin chipul de porţelan,
Nici zâmbetul nu o stinge,
În flăcările dorului,
Scânteile ochilor ei,
Ard.


Neînțeles
 de Ivaniuc Roxana Naomi

cioburi de frumusețe
sparte din cerul timpuriu
reflectă multicolor
zâmbetele primăverii

clipiri mototolite
uitate după stele
surprinzând nepăsarea
amintirilor de mohair

privire împânzită
scrijelită de noapte
zâmbește fumuriu
zorilor neînțeleși



Luna printre valuri
de Ivaniuc Roxana Naomi

Glasuri secate
Purtate de valuri
Sărută tremurând
Umbre de soare.

Pe țărmul adormit
Îmbrățișat de noapte
Luna domnește
În noduri de ceață.

Valurile înecate 
În propria singurătate
Inundă adâncurile
Cu suflete de gheață.

Zâmbete pătate
În apus de ceară
Scrijelesc trecutul
Vieții înnourate.

...
de Oana Cocieru

Mă prăbușesc 
în bezna grea.
Iar trupul mi se cutremură
într-un vag suspin...
Mă otrăvesc paginile albe,
căci tu ai șters totul...
Iar inima mi-e o ruină
spulberată de vînt. 
Mă ucid gîndurile și privirea
moartă printre frunze.
Iar sufletul e durerea
risipită în lacrimi mute...

Zâna Iarna
 de Alexiuc A.

Cucereşte pământul
Cu zăpadă cerească,
Aduce bucurii
Chiar de dimineaţă.

Copiii aleargă
Pe câmpul cel lung
Şi-ncearcă să prindă 
Cel mai mic fulg.

Ei se dau cu sania
Cu mare bucurie,
Şi-şi doresc ca noaptea
Să nu mai fie.

Şi-n ultimul rând 
Cea mai mare bucurie,
E că vine Crăciunul 
În mare armonie.

Mă gândesc
de Bianca B. 

Pe poteca de flori cristaline
Mă gândesc la un tablou
de primăvară

și îmi imaginez
bucuria fiind
o pată de culoare.

soarele să fie pictorul
iar eu, copilul
cu jocul.

... și florile să danseze
cu albinele
valsul soarelui.



Vreau
de Oana Cocieru
Vreau,
Să strecor clipele prin plasa din calendar,
A vremii.
Vreau ,
Să-mi refac inima ce-a trecut prin viața
Cenușită.
Vreau,
Să plîng, dar nu mai am lacrimi,
În ochi.
Vreau,
Să te iubesc din nou, dar m-ai rănit ,
Și nu mai pot.
Vreau,
Să-mi otrăvesc sufletul cu literele
Cărților.
Vreau,
Să mă pierd printre suspinele
Copacilor.
Vreau,
Să mă înalț, în timp ce frunzele
Cad.
Vreau ,
Să fiu în fiecare zi
Eu.
... 
de Oana Cocieru
Mă uit în trecut...
Găsesc doar, niște amintiri.
Stinse demult în beznă...
Aprind un chibrit
Ca să lumineze,
Dar s-a stins,
În vechile poze.
Mă uit în albumul,
Pierdut după o noptieră.
Simt iar un sentiment,
Numit dor.
Ce doare tare, înțepîndu-mă
Direct în inimă,ca pe o pernuță cu ace.
Mă uit în dulapul
Golit de fiare, de care nu pot uita.
E grea povara prăfuită de timp,
Și-o duc singură...îngînînd un cîntec echivoc. 

5 comentarii:

Unknown spunea...

Vreau,
Să strecor clipele prin plasa din calendar,
A vremii.
Vreau ,
Să-mi refac inima ce-a trecut prin viața,
Cenușită.
Vreau,
Să plîng,dar nu mai am lacrimi,
În ochi.
Vreau,
Să te iubesc din nou ,dar mai rănit ,
Și nu mai pot.
Vreau,
Să-mi otrăvesc sufletul cu literele
Cărților.
Vreau,
Să mă pierd printre suspinele
Copacilor.
Vreau,
Să mă înalț, în timp ce frunzele
Cad.
Vreau ,
Să fiu în fiecare zi
Eu.

Unknown spunea...

Mă uit în trecut...
Găsesc doar, niște amintiri.
Stinse demult în beznă,
Și-aprind un chibrit
Ca să lumineze,
Dar s-a stins,
În vechile poze.
Mă uit în albumul,
Uitat după o noptieră.
Simt ,iar un sentiment ,
Numit dor.
Ce doare tare,înțepîndu-mă
Direct în inimă,ca pe o pernuță cu ace.
Mă uit în dulapul
Golit de fiare,de care nu pot uita.
E grea povara prăfuită de timp,
Și-o duc singură...îngînînd un cîntec echivoc.






aceastî poezie am mai schimbat-o putin

Înv. Leonte M. D. spunea...

Oana, pune titluri poemelor.

Anonim spunea...

Draga mea

Cadavrul din mintea mea îmi aduce aminte de întuneric . Eram copilul răsfățat al tristeții.. Când se simțea singură venea la mine . Voia să îmi vadă suferința în stropi de singurătate . Cerea imposibilul. Ochii ei mă priveau , simțeam un fior . Mă străduiam să nu mă pierd în a ei privire . Fără iris . Fără suflet . Fără speranța ca o să scăp. Ajungeam să cred că am murit în mâinile ei . A singurătății. Sufletul meu devenise a ei voce . Vorbea prin sentimentele mele . Un singur sunet mă înfricoșa . Era disperată după durere . Tânjeam în adâncurile mării după puțină afecțiune . Amintirile mele erau alb-negru ca un film fără sunet. Draga mea, să-ți amintești seara asta fiindcă este începutul fără sfârșit, scris într-o carte a veșnicei vieți.

Rotariu Ștefania Ana

Unknown spunea...

Credem în stele căzătoare
care nu ating niciodată pământul
ci se sfarmă de cupola minciunilor noastre
explodând în mii de flame
ce se-aştern pe reţină noastră opacă.

Credem în viaţa de apoi
şi în timpul din afara timpului
credem în visele cele mai sublime
ce se crapă uşor
ca o oglindă privită din mii de colţuri
reflectând aceleaşi contururi spălăcite
ce ne alcătuiesc aripile ascuţite.

Credem în prăpăstiile din noi
ce ar trebui să se numească suflete
săpăm în fiecare zi şi dăm
peste fântâni în care apa a secat
peste deşerturi de pansamente
folosite în alte scopuri
decât cele de a ne salva de la inec.

Credem în noi
în copacii desfrunziţi de vorbe în vânt
care îşi leagănă crengile zgâriind
boltă senină a cerului
fără să ştim că într-o zi
când soarele se va îmbolnăvi de atâta întuneric
noaptea ne va invada pe vecie
şi va inunda fiecare fiinţă neocrotită
care a uitat de adăpostul sinelui
ce a cutezat să umble prin corpuri străine
algoritmice
obeze de atâtea emoţii ce le
sfidează viaţă.