Ţara mea, ţara mea, Asemenea unui crâmpei de viaţă Ce ne-adandceste sufletele Făcând să bată inimile Odată cu valurile marii preaiubite.
Plaiul meu,plaiul meu, Carpaţii-mbracă sânul tău Preschimba gândurile-n aur, Iar visele, Ca nişte vitralii cernute de apus Le mărgineşte,le fac s-alunece spre crestele edenului.
Sânge dac, sânge dac, Străbate-n vene de român Alungă orice teamă, orice întuneric Iar noi, ne înălţăm Pe Coloana Infinitului, Aidoma unor molii de emoţii Ce vor să cuprindă în podurile palmelor Muncite Întregul cer, întreagă fiinţă.
Maica mea, maica mea, În razele-ţi de nemurire vreau să mor. Braţele tale strângându-mă la piept Să-mi dau ultima suflare, Iar valurile Marii Negre să-mi fie preot Munţii, sfeşnice şi florile Sicriu.
Tu să-mi fii grai Să-mi fii plai, Să-mi fii casă Pe vecie, Românie.
Iar îţi caut cioburile sufletului care într-un timp mi-au stăpânit orice rana, orice-amar ; tainele tale impresurandu-mă într-un val incandescent de emoţii.
Privesc în urma mea, văzându-ţi ochii scaparand de-atâta lumină îmi tineai capul în palmele, două piedestale sprijinind cerul ce-mi mângâiau fruntea plină de vise.
Razele din pieptul tău îmi încălzeau rozele descuiate ale inimii batande de dragoste ; genele tale cuprinzând în taina lor toată suflarea mea.
Acum, nu te mai găsesc caut în sertarele nemuririi şi vad doar o fâşie de neant neimpaturita ce se răsfiră necontenit acoperindu-mi palmele. Amintirile zac undeva îngropate în sicriul din colţul sufletului meu.
vino înapoi şi scaldă-mi visele în noaptea ochilor tăi mai stai o clipă să plutim în centrul universului mamă!
Mama, este visul ce veghează din umbra iubirii Este speranța că lacrimile vor înceta să-ți străpungă Obrazul împietrit de deznădejde.
Ea este cea care încearcă să nu plângă deasupra tacerii putrezite-n pelin. În nopți nedormite, Doar stelele înmugurite-n perdea Veghează șa neliniștea purpurie.
Ea te așteaptă să ieși din gândul de gheață Să nu mai spui ca lumea ți-a stat odată pe genunchi Să dai jos mândria ce stă pe tocuri înalte Si să privești sufletul mamei Ca pe o armură a ploii.
Când mă gândesc la țara Mi se proșterne-n față Melodia unei flăcări Ce se răzvrătește În izul plăpând Al frumuseții.
Când mă gândesc la țară zorii fiorilor îmi umple inima cu o euforie de miere, Si gândurile mele SE bucură în noduri de emoții.
Dar ce este defapt o țară. Ea este hiperbola unui bulgare de doruri. Este însăși casa tuturor, Primește pe oricine La fel cum sunt primite metaforele de la poalele Fiecărui trandafir.
Ea este ca umbra De la marginea unei păduri De inimi, Așteptând ca fiecare suflet să fie traversat DE diagonalele unui sentiment.
Un suflet de praf Atât a mai rămas din melodia sicriului În care respira vioara ei. Acum ea stă și plange lângă mormântul de gheață Cu lacrimi de porțelan lacrimi ce pătrund dincolo de obraz. Geamătul poemelor sale răsună în negura lunii.
Pânza vorbelor tale îmi țese privirea uscată Pe genele deșertului Și-un fulger aș vrea Sa-și dezlănțuie iubirea În palma mea.
Timpul ascuns în nisip Face cimitirul sa tremure Pe fruntea străvezie a morții Iar tu ai plecat cu ceilalți lăsând să vorbească Urmele arse ale petalelor din inima ta
Particule de emoţii crâmpeie fosforescente de amintiri unde presărate cu iubire ale unui gând neînţeles... România.
Umbra ei înrămează anotimpurile pierdute în abis, iar balada eternă a universului aberant agaţă clapele unui pian dezacordat.
Luna nocturnă se sprijină în bastonul munţilor sarcastici şi leagănă izvoarele minţii în hamacul infinit al stelelor, iar oglindirea ţării scrie pe cer cu arcuşul cioplit al vieţii.
Privesc adâncul cerului cum se oglindeşte înăuntrul meu, inundandu-mă de-atâta puritate încât mă simt neputincios a mă dezmorţi.Ochii sfidează văzduhul; trupul meu paralizat şi lovit de tsunamiul de văpăi solare este într-o stare degradabilă.Un fior de apă îmi apasă creştetul. Îmi ridic capul plin de lucruri prozaice, greu de înţeles pentru cei ce se afla în afara domului interstelar al câmpului meu de existenţa.Mă întreb dacă este viaţă după moarte şi dacă voi ajunge să ating apogeul creaţiei finale a creatorului.În momentul de faţă, necurăţia mea scruta ultravioletele iadului, inima fiind îmbălsămată de acordurile flăcărilor. Mă ridic în picioare ca să pot să mă plimb primprejurul pădurii muribunde care întinerea de-atâta lumină cât îi străbătea crengile aride.Îi compătimesc pe arborii a căror rădăcini sunt fixate în pământul nisipos, ei nemaiputând să se dezlipească de sol şi să plutească în aer.Eu sunt la fel.Ceva mă ţine în scrumul ţărânii.Vreau să inspir ozonul, să fac din orizonturile frânte clape de pian şi să cânt la nesfârşit, să mângâi corola de viaţă ce străpunge cerul, inalţându-se şi zdrobind norii ca un ascensor. Vreau să mă aflu într-o continuă urcare.Îmi continui plimbarea, uitându-mă în jurul meu.Tot ce văd e doar lumină.Lumină între crengile pulsânde ale nucilor, lumină între petalele scânteind de parfumul nopţii trecute, lumină în glasurile păsărilor Doar sufletul meu plin de întuneric străbate marea de strălucire îmbălsămată.Uneori simt cum inima mi se apleacă şi cum mă năpădeşte negura uitării, cum visele se pierd în abisuri dezacordate, fără a mai putea formă constelaţii rigide, absurde. Mă las purtat de briza răcoroasă şi umedă ce-mi apasă obrajii şi îmi transformă peticile cusute greşit de către divinitate în lespezi lugubre.Mă izbesc de sol, buruienile purpurii incolăcindu-se în jurul meu, eliberându-mă de toată negativitatea. Un urlet de vultul se aude de undeva din depărtare.Un miros de moarte şi vestejire îmi abureşte nările lacrimogene.Un vals izbugneşte din pădurea de lângă mine.Mă ridic şi alerg cu toată iuţelala mea spre labirintul de codri.Sub tălpile mele nişte crengi se zdrobesc, nişte vise se destramă, nişte amintiri se uită.Privesc în jurul meu şi nu văd decât umbre amestecate, neomogene.
Nişte siluete maronii îşi unduiesc formele butucănoase.Vântul devine tot mai iute, eliberându-mi ochii de puterea lacrimilor.Cerul vântură vitralii cernute, ce se risipesc pe obrajii mei palizi ca a unui cadavru.În faţa mea se află purgatoriul de suflete. Strigoii urlă după mine, păcatele mele ingreunandu-mă.Un nod de sârmă mi se pune în gât, stopând aerul.Broboane de sudoare îmi limpezesc fruntea.Mă simt lipsit de vlagă. Întunericul pune stăpânire pe ultimul ciob de lumină, înecând ultima speranţa că voi mai exista.Înăuntrul meu se declanşează o eclipsa, o beznă valsând în mine. Mă simt... Mă simt atât de orb, obiectele din jurul meu părând a fi nişte fantasme nucleare.Mă simt neputincios a privi spre cer, ştiind câtă lumină este împletită între cordoanele lui de zăpadă topită.Îmi scot papucii, picioarele-mi semănând cu nişte rădăcini de trandafir.Ating cu talpa râul cristalin.Simt cum sec, cum mi se adânceşte privirea în bolta din creştetul apei. Mă prăbuşesc în râu, dar mâinile nu ating valurile, ci norii gelatinoşi ce mi se răsfiră în palmele pline de negură. Cad în cer.Deschid ochii şi nu văd decât albastrul adânc şi pământul micşorându-se.Mi-am dat drumul frâielor ce m-au ţinut atât de mult timp rupt de realitate. Acum pot, în sfârşit, să vizitez infinitul.Mă simt curat ca un izvor de lavă. Soarele încă mai luminează.Ecoul şoaptelor mele răzbate în pereţii de sticlă ai văzduhului.Un fâlfăit se aude în spatele meu.O pereche de aripi de vultur îmi crescură între timp.Picuri de rouă crestează lamele penelor, făcându-le să strălucească aidoma unor săbii de fildeş. Aici sus nu mai există nici umbre, nici cuţite şi nici pădure.Sunt înconjurat de o mare de cristal lichid.
Frumuseţea pădurii Ppădurea de la bunici e o pădure fermecată. Când intri în ea toate plantele îți vorbesc. Dacă strici sau rupi ceva, paznicii, adică păsările, te ceartă. Poți să ai vizitatori. Vulpea, șarpele sau porcul mistreț nu bate la ușă să te întrebe dacă primești musafiri. Vrăjitoarele privighetori te poate vrăjesc cu descântecele lor. Prin luminișuri florile dansează răSpânzind parfumul lor. Toamna ciupercile apar fără să-ți dai seama. Ai grijă! Ori ce te poate vrăji în pădurea aceasta!
12 comentarii:
Frânturi de vise și momente
România este o dorință
A unora dintre oamenii plecați în străinătate.
Pentru ei, România înseamnă acasă...
România lor este...
Ca o vioară tristă,
Care atunci când arcușul o mângâie, plânge cu fericire.
România este țara
În care soarele se sfarmă în cioburi de lumină,
Care strălucesc și luminează fiecare colțișor.
România este un...
Un zâmbet plin
De speranțe și vise.
În această țară,
Carpații se împletesc cu măreția
Și formează o cladiatură de sentimente.
Este o țară
Care își dezvăluie secretele
În poeme nerostite.
Ciupește corzile unei chitări
Și compune discret,
Un viitor neștiut, dar realizat.
Aceasta este casa
Tuturor românilor naivi,
Care visează momente încurcate.
Ființa nevinovată
Tu, ființă bună
Precum razele soarelui,
Ce se varsă în sclipirile ochilor,
Ești totul pentru mine...
Tu ești încrederea eternă,
Care își dezlănțuie
Flăcările inimii
Într-o lume neschimbată...
Ești depozitul meu de secrete...
Le închizi cu un lacăt
În cufărul ascuns de lume
Al sufetului și arunci cheia.
Ești blândă
Și a ta mângâiere simplă
Vindecă rănile sufletești
Și le curăță de suferința nimicitoare.
Toate sentimentele pozitive
Se îmbină într-un tablou
Și te formează
Pe tine...
Ești așa de sinceră
Și inocentă precum un nou-născut,
Încât spulberi răutățile
Din jurul tău...
Ești ființa care
Suferă din vina mea,
Dar care mă iubește
Chiar și când fac un lucru greșit.
Ai stat trează nopți la rând,
Ai ascultat plânsul meu duios ca o vioară plină de realizări,
Mă mângâiai și tăceai
Ca un sihastru neînțeles.
Îmi înhățai zâmbetul trist
Cu palmele
Și îl deformai
Într-un zâmbet fericit.
Mi-ai fredonat cântece de leagăn,
Care mă alinau și îmi creau vise
Și mi le cântai cu o voce curată
Precum aripile falnice de înger.
Ai făcut toate acestea,
Iar acum mă întreb:
,,De ce?'', ,,De ce ai făcut toate acestea pentru mine?''
,,De ce?''...
Răspunsul acestei întrebări
Este unul înduioșător și nevinovat
Ca un boboc de lalea:
Ai făcut toate acestea, fiindcă mă iubești!
Ţară mea, cuprinsul infinitului
Ţara mea, ţara mea,
Asemenea unui crâmpei de viaţă
Ce ne-adandceste sufletele
Făcând să bată inimile
Odată cu valurile marii preaiubite.
Plaiul meu,plaiul meu,
Carpaţii-mbracă sânul tău
Preschimba gândurile-n aur,
Iar visele,
Ca nişte vitralii cernute de apus
Le mărgineşte,le fac
s-alunece spre crestele edenului.
Sânge dac, sânge dac,
Străbate-n vene de român
Alungă orice teamă, orice întuneric
Iar noi, ne înălţăm
Pe Coloana Infinitului,
Aidoma unor molii de emoţii
Ce vor să cuprindă în podurile palmelor
Muncite
Întregul cer, întreagă fiinţă.
Maica mea, maica mea,
În razele-ţi de nemurire vreau să mor.
Braţele tale strângându-mă la piept
Să-mi dau ultima suflare,
Iar valurile Marii Negre să-mi fie preot
Munţii, sfeşnice şi florile
Sicriu.
Tu să-mi fii grai
Să-mi fii plai,
Să-mi fii casă
Pe vecie,
Românie.
Emoţie de mamă...
Iar îţi caut cioburile sufletului
care într-un timp mi-au stăpânit
orice rana, orice-amar ;
tainele tale impresurandu-mă
într-un val incandescent de emoţii.
Privesc în urma mea, văzându-ţi
ochii
scaparand de-atâta lumină
îmi tineai capul în palmele,
două piedestale sprijinind cerul
ce-mi mângâiau fruntea
plină de vise.
Razele din pieptul tău
îmi încălzeau rozele descuiate
ale inimii batande de dragoste ;
genele tale cuprinzând în taina lor
toată suflarea mea.
Acum, nu te mai găsesc
caut în sertarele nemuririi
şi vad doar o fâşie de neant neimpaturita
ce se răsfiră necontenit acoperindu-mi palmele.
Amintirile zac undeva îngropate
în sicriul din colţul sufletului meu.
vino înapoi şi scaldă-mi visele
în noaptea ochilor tăi
mai stai o clipă să plutim în centrul universului
mamă!
Deosebită
Zilele de 8Martie sunt speciale
Fiindcă e ziua mamei mele iubitoare.
Este o parte din inima mea
Ce strălucește ca o stea.
Este ziua mamei mele iubitoare
Și vreau să-i dăruiesc o rază de soare.
Să strălucească in sufletul meu
Cum a fost și va fi mereu.
Este ziua mamei mele iubitoare
Și vreau să-i dăruiesc o floare.
Farfumul ei îmbietor
Să mă mângâie ușor.
O iubesc din tot sufletul meu
Și vreau să fiu lângă ea mereu.
Să o simt mereu aproape
Zi de zi, noapte de noapte.
Fiecare mamă,o definiție
a iubirii
Mama,
este visul ce veghează din umbra iubirii
Este speranța că lacrimile
vor înceta să-ți străpungă
Obrazul împietrit
de deznădejde.
Ea este cea care încearcă
să nu plângă
deasupra tacerii putrezite-n pelin.
În nopți nedormite,
Doar stelele înmugurite-n perdea
Veghează șa neliniștea purpurie.
Ea te așteaptă să ieși
din gândul de gheață
Să nu mai spui ca
lumea ți-a stat
odată pe genunchi
Să dai jos mândria
ce stă pe tocuri înalte
Si să privești sufletul mamei
Ca pe o armură a ploii.
Mesaj către sentiment
Când mă gândesc la țara
Mi se proșterne-n față
Melodia unei flăcări
Ce se răzvrătește
În izul plăpând
Al frumuseții.
Când mă gândesc la țară
zorii fiorilor
îmi umple inima
cu o euforie de miere,
Si gândurile mele
SE bucură în noduri de emoții.
Dar ce este defapt o țară.
Ea este hiperbola unui bulgare de doruri.
Este însăși casa tuturor,
Primește pe oricine
La fel cum sunt primite
metaforele de la poalele
Fiecărui trandafir.
Ea este ca umbra
De la marginea unei păduri
De inimi,
Așteptând ca fiecare suflet să fie
traversat
DE diagonalele unui sentiment.
Diagonala tăcerii
Un suflet de praf
Atât a mai rămas
din melodia sicriului
În care respira vioara ei.
Acum ea stă și plange lângă mormântul de gheață
Cu lacrimi de porțelan
lacrimi ce pătrund
dincolo de obraz.
Geamătul poemelor sale
răsună în negura lunii.
Pânza vorbelor tale
îmi țese privirea uscată
Pe genele deșertului
Și-un fulger aș vrea
Sa-și dezlănțuie iubirea
În palma mea.
Timpul ascuns în nisip
Face cimitirul sa tremure
Pe fruntea străvezie a morții
Iar tu ai plecat cu ceilalți
lăsând să vorbească
Urmele arse ale petalelor din inima ta
Gânduri culese de amintiri
Particule de emoţii
crâmpeie fosforescente de amintiri
unde presărate cu iubire
ale unui gând neînţeles...
România.
Umbra ei înrămează anotimpurile pierdute în abis,
iar balada eternă a universului aberant
agaţă clapele unui pian dezacordat.
Luna nocturnă
se sprijină în bastonul munţilor sarcastici
şi leagănă izvoarele minţii
în hamacul infinit al stelelor,
iar oglindirea ţării
scrie pe cer
cu arcuşul cioplit al vieţii.
Gravitaţia sângelui meu
Privesc adâncul cerului cum se oglindeşte înăuntrul meu, inundandu-mă de-atâta puritate încât mă simt neputincios a mă dezmorţi.Ochii sfidează văzduhul; trupul meu paralizat şi lovit de tsunamiul de văpăi solare este într-o stare degradabilă.Un fior de apă îmi apasă creştetul.
Îmi ridic capul plin de lucruri prozaice, greu de înţeles pentru cei ce se afla în afara domului interstelar al câmpului meu de existenţa.Mă întreb dacă este viaţă după moarte şi dacă voi ajunge să ating apogeul creaţiei finale a creatorului.În momentul de faţă, necurăţia mea scruta ultravioletele iadului, inima fiind îmbălsămată de acordurile flăcărilor.
Mă ridic în picioare ca să pot să mă plimb primprejurul pădurii muribunde care întinerea de-atâta lumină cât îi străbătea crengile aride.Îi compătimesc pe arborii a căror rădăcini sunt fixate în pământul nisipos, ei nemaiputând să se dezlipească de sol şi să plutească în aer.Eu sunt la fel.Ceva mă ţine în scrumul ţărânii.Vreau să inspir ozonul, să fac din orizonturile frânte clape de pian şi să cânt la nesfârşit, să mângâi corola de viaţă ce străpunge cerul, inalţându-se şi zdrobind norii ca un ascensor.
Vreau să mă aflu într-o continuă urcare.Îmi continui plimbarea, uitându-mă în jurul meu.Tot ce văd e doar lumină.Lumină între crengile pulsânde ale nucilor, lumină între petalele scânteind de parfumul nopţii trecute, lumină în glasurile păsărilor
Doar sufletul meu plin de întuneric străbate marea de strălucire îmbălsămată.Uneori simt cum inima mi se apleacă şi cum mă năpădeşte negura uitării, cum visele se pierd în abisuri dezacordate, fără a mai putea formă constelaţii rigide, absurde.
Mă las purtat de briza răcoroasă şi umedă ce-mi apasă obrajii şi îmi transformă peticile cusute greşit de către divinitate în lespezi lugubre.Mă izbesc de sol, buruienile purpurii incolăcindu-se în jurul meu, eliberându-mă de toată negativitatea.
Un urlet de vultul se aude de undeva din depărtare.Un miros de moarte şi vestejire îmi abureşte nările lacrimogene.Un vals izbugneşte din pădurea de lângă mine.Mă ridic şi alerg cu toată iuţelala mea spre labirintul de codri.Sub tălpile mele nişte crengi se zdrobesc, nişte vise se destramă, nişte amintiri se uită.Privesc în jurul meu şi nu văd decât umbre amestecate, neomogene.
Gravitatia sangelui meu 2
Nişte siluete maronii îşi unduiesc formele butucănoase.Vântul devine tot mai iute, eliberându-mi ochii de puterea lacrimilor.Cerul vântură vitralii cernute, ce se risipesc pe obrajii mei palizi ca a unui cadavru.În faţa mea se află purgatoriul de suflete. Strigoii urlă după mine, păcatele mele ingreunandu-mă.Un nod de sârmă mi se pune în gât, stopând aerul.Broboane de sudoare îmi limpezesc fruntea.Mă simt lipsit de vlagă.
Întunericul pune stăpânire pe ultimul ciob de lumină, înecând ultima speranţa că voi mai exista.Înăuntrul meu se declanşează o eclipsa, o beznă valsând în mine.
Mă simt...
Mă simt atât de orb, obiectele din jurul meu părând a fi nişte fantasme nucleare.Mă simt neputincios a privi spre cer, ştiind câtă lumină este împletită între cordoanele lui de zăpadă topită.Îmi scot papucii, picioarele-mi semănând cu nişte rădăcini de trandafir.Ating cu talpa râul cristalin.Simt cum sec, cum mi se adânceşte privirea în bolta din creştetul apei.
Mă prăbuşesc în râu, dar mâinile nu ating valurile, ci norii gelatinoşi ce mi se răsfiră în palmele pline de negură.
Cad în cer.Deschid ochii şi nu văd decât albastrul adânc şi pământul micşorându-se.Mi-am dat drumul frâielor ce m-au ţinut atât de mult timp rupt de realitate.
Acum pot, în sfârşit, să vizitez infinitul.Mă simt curat ca un izvor de lavă.
Soarele încă mai luminează.Ecoul şoaptelor mele răzbate în pereţii de sticlă ai văzduhului.Un fâlfăit se aude în spatele meu.O pereche de aripi de vultur îmi crescură între timp.Picuri de rouă crestează lamele penelor, făcându-le să strălucească aidoma unor săbii de fildeş.
Aici sus nu mai există nici umbre, nici cuţite şi nici pădure.Sunt înconjurat de o mare de cristal lichid.
Frumuseţea pădurii
Ppădurea de la bunici e o pădure fermecată. Când intri în ea toate plantele îți vorbesc. Dacă strici sau rupi ceva, paznicii, adică păsările, te ceartă. Poți să ai vizitatori. Vulpea, șarpele sau porcul mistreț nu bate la ușă să te întrebe dacă primești musafiri. Vrăjitoarele privighetori te poate vrăjesc cu descântecele lor. Prin luminișuri florile dansează răSpânzind parfumul lor. Toamna ciupercile apar fără să-ți dai seama.
Ai grijă! Ori ce te poate vrăji în pădurea aceasta!
Trimiteți un comentariu