Noapte bună, copii - de Adrian A. Agheorghesei

Soră-mii
i-a rămas mic şorţul,
ori e mare.
Oricum,
tata
acoperă albastru boxa aia făcută dintr-un sertar;
cu degetele belite de cuie,
pune fir pe fir,
învârte încet butonul, înjură, învârte iar...
şi, în cutie,
ca păsări de plastic sub cer faianţat,
vocii i-au crescut ochii.

Na-vă, poate vă mai trece dracu’ foamea,
spune tata
şi iî cere mamei un castron cu borş.
Mamei îi râde movul din jurul ochiului,
mă strânge uşor de mână,
eu, pe soră-mea aia mare.

Cade noaptea cu surcele albe,
cât jumate de om, zăpada,
ba nu, cât un copil şi copilul râde frig,
râde la mine, îi simt râsul prin pantalonii rupţi în genunchi;
arde am-să-uit-cum ledul din capul cutiei,
dar tot întuneric.
Şi ce?

Sunt ghemuit pe scaun,
pipăi şorţul plângăcioasei de sor-mea,
e întins bine, cald, prietenos.
O să mă vadă.
Ba nu!
Ba da!
Ei, şi?

Vocea clipeşte ca nişte bile portocalii şi pufoase
într-un borcan de ulei;
e ceva cu înşir-te mărgărite,
cu nunţi de trei zile şi mese cu toate bunătăţile,
chiar vânat de mistreţ!
Doamne, ce foame mi-e!
Se foieşte tata.
Ba nu mi-e foame.
Parcă e şi ceva cu un pieptene care, aruncat în spate,
se face pădure şi
e şi cu un voinic ce-a bătut un zmeu de l-a omorât cu bătaia şi
s-a pus sub un copac de-a mâncat agude zemoase pân-a adormit.
Mi-e somn. Bune rău agudele.
Se foieşte mama. Înjură tata.
Dac-aş avea
un pieptene...

Nu mai ascult.
Mi-am tras genunchii sub barbă,
mă uit cum se chinuie fulgii galbeni să intre printre geamuri.
Brr, ce mult alb şi tot negru.
Mă trimite tata la somn –
n-auzi, boule, că s-a terminat?
Aud.

Mi-a spus noapte bună, copii
vocea aia moale ca o plăcintă cu brânză.
Da’ e proastă bâtă – eram doar unu.
Mă foiesc. Înjură tata.
Rămân aşa. Mi-e teamă. Ba nu. Mi-e drag tata.
O strâng pe sor-mea de mână.
Ea, pe aia mică.
Nu se mai aude nimic.
Doar ledul încă.

Cheița de aur (Buratino), de Alexei Tolstoi, fragmente

Fetiţa cu părul albastru vrea să-i facă educaţie lui Buratino

De dimineaţă, Buratino se trezi vesel şi sănătos, de parcă niciodată n-ar fi avut nimic.

Fetiţa cu păr albastru îl aştepta în grădină, stând la o măsuţă aranjată cu tacâmuri minuscule.

Faţa ei era proaspăt spălată, şi avea polen de flori pe năsucul cârn şi pe obrăjiori.
Aşteptându-1 pe Buratino, ea se apăra de fluturaşii ce o sâcâiau grozav.
- Daţi-mi pace, nu mă mai plictisiţi atât!...

Când Buratino apăru, ea îl măsură din cap până-n picioare şi, văzând că e un băieţaş de lemn. se strâmbă. Ordonă să ia loc la masă, servindu-i o ceşcuţă cu cacao.
Buratino se aşeză la masă şi îndoi un picior sub ei. Băgă în gură prăjiturile întregi cu migdale, înghiţindu-le fără să le mestece.
Îşi vârî apoi toate degetele în cheseaua cu dulceaţă, lingându-le cu plăcere.
Iar când fetiţa se întoarse pentru un moment, ca să arunce câteva fărâmituri unei gângănii, el apucă ibricul şi bău cacao, sorbind cu nesaţ. Dar se înecă şi vărsă cacaua pe faţa de masă.

- Scoate piciorul de sub tine şi aşază-te cum trebuie, îi spuse fetiţa cu severitate. Şi să nu mănânci cu mâna; pentru asta există linguri şi furculiţe.
Apoi, revoltată, clipi din gene.
- Spune-mi, te rog, cine se ocupă cu educaţia ta?
- Câteodată, papa Karlo; dar mai mult nimeni nu se ocupă de mine.
- De acum, mă voi ocupa eu de educaţia ta; aşa că bagă de seamă.
„Vai de capul meu!", gândi Buratino.

Pe iarbă, în jurul casei, pudelul Artemon se învârtea, alergând după păsări mici. Când ele se aşezau pe copaci, el înălţa capul, sărea în sus şi lătra îndelung.
„Ce frumos alungă el păsările!" se gândi cu invidie Buratino.

Din cauză că stătea ţeapăn la masă, parcă îl furnica tot corpul.
In sfârşit, masa chinuitoare se termină. Fetiţa îi porunci să se şteargă pe nas de cacao, îşi netezi rochiţa şi fundiţele, îl luă pe Buratino de mână şi-1 conduse în casă, pentru a-i face educaţie.

Artemon, pudelul isteţ, fugea prin iarbă şi lătra; netemându-se de el, păsările zburau vesele printre pomi, iar vântul mişca lin frunzişul copacilor.

- Scoate zdrenţele tale; ţi se vor da o hăinuţă şi pantalonaşi noi, spuse fetiţa.
Patru croitori: racul ursuz, Şeptallo, meşter singuratic, ciocănitoarea cenuşie cu moţ, un cărăbuş mare, Rogaci, şi şoricioaica Lizetta, făceau, din rochiţele vechi ale fetiţei, un costum frumos de băiat. Şeptallo croia, ciocănitoarea, cu ciocul, făcea găuri şi cosea, Rogaci, cu picioruşele-i din spate, răsucea aţa, iar Lizetta le tăia.

Lui Buratino îi fu ruşine să îmbrace vechiturile fetiţei, dar n-avu încotro. Suflând pe nas, el ascunse în buzunarul hainei noi patru monede de aur.

- Acum, aşază-te şi pune mâinile în faţă. Stai drept; nu te suci, spuse fetiţa, apucând o bucăţică de cretă. Vom studia aritmetica: tu ai în buzunar două mere...
Buratino clipi şiret din ochi.
- Minţi, n-am nici unul...
- Spun, repetă răbdător fata; să presupunem că în buzunarul tău sunt două mere. Cineva ţi-a luat un măr. Câte mere ţi-au rămas?
- Două.
- Gândeşte-te bine!...
Buratino se încruntă, gândind adânc.
- Două.
- De ce?
- Fiindcă n-am să dau un măr nimănui, măcar să mă bată!
- N-ai nici o aplicaţie pentru matematică, spuse cu amărăciune fetiţa. Hai să facem dictare! Şi ridică ochii ei frumoşi spre tavan.

- Scrie: „Trandafirul a căzut pe laba lui Azor". Ai scris?... Acum citeşte propoziţia aceasta minunată invers.
Noi ştim însă că Buratino nu văzuse niciodată, până atunci, nici toc şi nici cerneală.
Fetiţa repetă: „Scrie!", dar, în aceeaşi clipă, Buratino vârî nasul în călimară şi se sperie grozav când văzu că de pe nas îi cad picături de cerneală pe călimară.

Fetiţa dădu din mâini şi, de revoltă, îi căzură lacrimi din ochi:
-Eşti rău şi obraznic; trebuie sa te pedepsesc! Şi scoase capul pe fereastră:
- Artemon, du-1 pe Buratino în odaia întunecată!

Nobilul Artemon apăru în uşă, arătându-şi dinţii albi.
Îl apucă pe Buratino şi-1 trase spre odaia cu lucruri, unde, pe la colţuri, atârnau păianjeni mari. Îl închise acolo, apoi urlă, ca să-1 sperie bine, şi plecă din nou după păsări.

Fetiţa se aruncă pe patul ei dantelat, de păpuşă, şi începu să plângă pentru că a fost nevoită să se poarte aşa de aspru cu băieţelul de lemn. Dar, dacă ea s-a apucat să-i facă educaţie, trebuia s-o ducă până la capăt.
Buratino mormăia în odaia întunecată:
- Vai, ce proastă e fetiţa!... Unde s-a trezit ea să-mi facă mie educaţie!... Ea singură are cap de paiaţă şi corpul umplut cu vată...

În odaia cu lucruri se auzi un scârţâit, de parcă cineva scrâşnea din dinţii mărunţi.
- Ascultă, ascultă...
Buratino ridică nasul murdar de cerneală şi desluşi în întuneric, tocmai sub tavan, un liliac agăţat cu capul în jos.
- Ce vrei?
- Ai răbdare până la noapte.
- Încet, încet! foşniră păianjenii pe la colţuri; să nu ne legănaţi plasele şi să ne speriaţi muştele.

Buratino se aşeză pe o cratiţă stricată şi îşi sprijini obrazul în mâini.
I s-a întâmplat lui Buratino să fie în situaţii şi mai grele decât aceasta, dar îl revolta nedreptatea...
- Oare aşa se educă copiii?... Ăsta e un chin, nu educaţie!... Aşa să nu stai, aşa să nu mănânci!... Copilul n-a înţeles încă nici abecedarul, şi ea îl trimite la călimară... Desigur, câinele alergă după păsări, dar ei ce-i pasă!...

Liliacul suflă din nou.
- Aşteaptă să vină noaptea, Buratino, şi te voi duce în Ţara Proştilor; acolo te aşteaptă prietenii tăi, motanul şi vulpea, norocul şi veselia. Aşteaptă să vină noaptea!

Recitește pentru a aprofunda textul, pentru a vedea tehnica narațiunii, pentru a observa punctuația și ortografia!

Caută informații despre autor!

Achiziționează cartea în biblioteca personală pentru a o citi și recit de câte ori dorești!

Prin Ochiul Toamnei - de Stavnic Adrian

Simt un val

care mă ia și mă duce

în Ochiul Toamnei,

văd umbre ce sar de pe mine

și se duc în portalul tinereții.

Nu știu de ce, dar

mă simt îngrozit de spaima nopții

și văd frunze aurii

ce-mi vorbesc lin

ca un ciripit de pasăre

(Stavnic Adrian, cl. a IV-a D, Școala Gimnazială Miron Costin Suceava)

Antimatematică - Adrian A. Agheorghesei

Rostul ferestrei tace ascuţit,
afirmaţie prelung costisitoare –
dacă ori da egal cum;

Nostalgia, pat de apă vişinie,
niciun val nu strigă mai jos de piept –
încă supra nu egal când;

M-am apropiat riscant de mult,
gândul meu, ca o pasăre strivită de geam –
către plus tine egal unde;

Rotesc şovăielnic din umeri
ca şi cum ar fi din urmă –
oare minus mine egal cine;

Ca să te învăţ, scutură-mă de aer
înapoi cu un august, c-un verde, c-un tu –
radical din noi egal cât.

Mi-ai zâmbit ca o piatră albastră pe lacuri,
în cercuri-cercuri violete –
radical din (cum plus când) ori (unde minus cine) supra cât egal ce.

Bubico - I. L. Caragiale

Nouă ceasuri şi nouă minute... Peste şase minute pleacă trenul. Un minut încă şi se-nchide casa. Repede-mi iau biletul, ies pe peron, alerg la tren, sunt în vagon... Trec de colo până colo prin coridor, să văz în care compartiment aş găsi un loc mai comod... Aci. O damă singură, şi-fumează, atât mai bine! Intru şi salut, când auz o mârâitură şi văz apărând dintr-un paneraş de lângă cocoană capul unui căţel lăţos, plin de funde de panglici roşii şi albastre, care-ncepe să mă latre ca pe un făcător de rele intrat noaptea în iatacul stăpânii-şi.

- Bubico! zice cocoana... şezi mumos, mamă!

"Norocul meu, gândesc eu, să trăiesc bine!... Lua-te-ar dracul de javră!"

Bubico se linişteşte puţin; nu mai latră; îşi retrage capul în paneraş, unde i-l acopere iar cocoana cu un tărtănaş de lână roşie; dar tot mârâie înfundat... Eu, foarte plictisit, mă lungesc pe canapeaua din faţa cocoanii şi-nchiz ochii. Trenul a pornit... Prin coridor umblă pasajeri şi vorbesc. Bubico mârâie arţăgos.

- Biletele, domnilor! zice conductorul, intrând cu zgomot în compartimentul nostru.

Acum Bubico scoate capul foarte sus şi, vrând să sară afară de la locul lui, începe să latre şi mai grozav că adineaori. Eu întind biletul meu conductorului, care mi-l perforează. Conductorul face un pas către cocoană, care-şi caută biletul ei în săculeţul de mână, pe când Bubico latră şi chelălăie desperat, smucindu-se să iasă din paner.

- Bubico! zice cocoana, şezi mumos, mămiţo!

Şi-ntinde biletul. Când mâna conductorului s-a atins de mâna cocoanei, Bubico parc-a-nnebunit. Dar conductorul şi-a terminat treaba şi iese. Cocoana îşi înveleşte favoritul mângâindu-l "mumos"; eu mă lungesc la loc închizând ochii, pe când Bubico mârâie înfundat ca tunetul care se tot depărtează după trecerea unei grozave furtuni. Acum nu se mai aude de loc. Dar auz hârşâitul unui chibrit: cocoana îşi aprinde o ţigaretă... Încă nu mi-e somn. De ce n-aş aprinde şi eu una? A! de degrabă să nu pierz trenul, am uitat să-mi iau chibrituri. Dar nu face nimic... S-o rog pe mamiţa lui Bubico... Scot o ţigaretă, mă ridic şi dau să m-apropiu de cocoana. Dar n-apuc să fac bine o mişcare, şi Bubico scoate capul lătrându-mă mai furios decât pe conductor; latră şi chelălăie şi tuşeşte şi...

- Bubico - zice cocoana - şezi mumos, mamiţico!

"Lovi-te-ar jigodia, potaia dracului!" zic în gândul meu. N-am văzut de când sunt o javră mai antipatică şi mai scârboasă... Dacă aş putea, i-aş rupe gâtul.

În zbieretele desperate ale lui Bubico, mamiţica îmi dă s-aprind. Îi mulţumesc şi m-aşez în locul cel mai depărtat din compartiment, de teamă că n-am să mai pot rezista pornirii şi am să-i trag la cap când şi l-o mai scoate din paner.

- Frumuşel căţel aveţi, zic eu cocoanii, după câteva momente de tăcere; da' rău!

- Aş! nu e rău, zice cocoana; până se-nvaţă cu omul; dar nu ştiţi ce cuminte şi fidel este, şi deştept! Ei bine! e ca un om, frate! doar că nu vorbeşte...

Apoi către paner, cu multă dragoste:

- Unde-i Bubico?... Nu e Bubico!...

Din paner se aude un miorlăit sentimental.

- Să-i dea mama băieţelului zăhărel?... Bubico! Bubi!!

Băieţelul scoate capul cu panglicuţe... Mamiţa-l degajează din ţoalele în cari dospeşte-nfăşurat şi-l scoate afară. Bubico se uită la mine şi mârâie-n surdină. Eu, apucat de groază la ideea că nenorocitul ar încerca să mă provoace, zic cocoanei:

- Madam! pentru Dumnezeu, ţineti-l să nu se dea la mine! eu sunt nevricos, şi nu stiu ce-aş fi în stare... de frică...

Dar cocoana, luând în braţe pe favorit şi mângâindu-l cu toată duioşia:

- Vai de mine! cum crezi d-ta?... Noi suntem băieţi cuminţi şi binecrescuţi... Noi nu suntem mojici ca Bismarck...

- Ha? zic eu.

- Bismarck al ofiţerului Papadopolinii.

Dându-mi această explicaţie, cocoana scoate din săculeţul de mână o bucăţică de zahăr:

- Cui îi place zăhărelul?...

Bubico (făcând pe bancă sluj frumos, cu toată cletinătura vagonului): Ham!

- Să-i dea mamiţica băiatului zăhărel?

Bubico: Ham! Ham!

Şi apucă bucăţica de zahăr şi-ncepe s-o ronţăie... Cocoana scoate din alt săculeţ o sticlă cu lapte, din care toarnă într-un pahar; apoi:

- Cui îi place lăptic?

Bubico (lingându-se pe bot): Ham!

- Să-i dea mamiţica lăptic băiatului?

Bubico (impacient): Ham! Ham!

"Ah! suspin eu în adânc; lua-te-ar hengherul, Bubico!"

Dar cocoana apropie paharul aplecat de botul favoritului, care-ncepe să lăpăie, şi lăpăie, şi lăpăie, până când un pasajer se arată la uşa compartimentului nostru uitându-se-năuntru. Bubico se opreşte din lăpăit şi se porneşte să latre că o fiară, cu ochii holbaţi şi muscând în sec şi clăntănind din dinţi, şi tuşind şi...

"Vedea-te-aş la Babeş, jigăraie îndrăcită!" gândesc eu, şi prin mintea mea începe să treacă fel de fel de idei, care de care mai crudă şi mai infamă.

Pasajerul s-a retras de la geam. Bubico s-a potolit. Cocoana toarnă iar lapte-n pahar şi bea şi dumneei. Eu simt cum mă năvălesc, din ce în ce mai irezistibile, ideile negre.

- A propos - zic eu - madam, vorbeaţi adineaori de Bismarck... al...

- Al ofiţerului Papadopolinii...

- Ei! Ce e Bismarck?

- Un dulău de curte... Era să mi-l omoare pe Bubico... Papadopolina are o căţeluşă, Zambilica, foarte frumuşică! şade alături de mine; suntem prietene; şi dumnealui (arată pe Bubico), curte teribilă! (Către Bubico:) Craiule!... (Către mine:) Mizerabila de servitoare, o dobitoacă! i-am spus, când l-a dus afară de dimineată - că nu ştii ce curat e! - zic: "Bagă de seamă să nu scape, să se ducă iar la Papadopolina, că-l rupe Bismarck..." dulăul ofiţerului, care şade cu chirie la ea. (Tuşeşte cu mult înţeles.) Eu nu ştiu ce făceam pân casă, când auz afară chelălăituri şi ţipete... Strig: "Bubico! Bubico! unde e băiatul?!" Alerg... Mi-l aducea dobitoaca pe braţe; d-abia-l scoseseră ea şi Papadopolina şi soldatul ofiţerului din gura dulăului. Ce să-l vezi?... tăvălit, leşinat şi moale că o cârpă. Zic: "Vai de mine! moare băiatul!" Stropeşte-l cu apă! dă-i cu odicolon la nas!... Ce-am pătimit, numai eu ştiu... Două săptămâni a zăcut... Am adus şi doftor. Da-n sfârşit, slavă Domnului! a scăpat... (Cătră Bubico:) Mai merge la Zambilica băiatul?

Bubico: Ham!

- Să te mănânce Bismarck... craiule!

- Ham! ham!

Şi sare de pe bancă jos în vagon şi apucă spre mine.

- Cocoană! strig eu, ridicându-mi picioarele; eu sunt nevricos, să nu se dea la mine, că...

- Nu, frate! zice cocoana, nu vezi că vrea să se-mprietinească? Aşa e el: numaidecât simte pe cine-l iubeşte...

- A! zic eu, având o inspiraţie infernală; a! simte pe cine-l iubeşte... vrea să ne-mprietenim!... Bravo!

Şi pe când căţelul se apropie să mă miroasă, iau un pacheţel de bonboane, pe cari le duc în provincie, la un prietin; îl deschid, scot un bonbon şi, întinzându-l în jos, cu multă blândeţe:

- Cuţu, cuţu! Bubico băiatul! Bubi!

Bubico, dând din coadă, se apropie mai întâi cu oarecare sfială şi îndoinţă, apoi, încurajat de blândeţea mea, apucă frumos bombonul şi-ncepe să-l clefăie.

- Vezi că v-aţi împrietinit! zice cocoana cu multă satisfacţie de această apropiere.

Apoi îmi spune genealogia favoritului... Bubico este copilul lui Garson şi al Gigichii, care era soră cu Zambilica a Papadopolinii, ceea ce, care vă să zică, însemnează că Zambilica este mătuşa lui Bubico după mamă... În timp ce cocoana-mi povesteşte, eu, înfrânându-mi aversiunea şi dezgustul în favoarea unui scop înalt, întrebuinţez cele mai înjositoare mijloace spre a intra în bunele gratii ale nepotului Zambilichii. Şi-n adevăr, Bubico se tot apropie de mine, până se lasă să-l iau în braţe. Simt că mi se bate inima de teamă ca nu cumva, printr-o mişcare, ori privire, să trădez un plan mare ce l-am croit în adâncul conştiinţei mele. Cocoana nu se poate mira îndestul de prietenia ce-mi arată Bubico, pe când eu cultiv cu stăruinţă această prietenie atât de scumpă mie, prin mângâieri şi bonboane.

- Ei vezi! cum v-aţi împrietenit... Ce e, Bubico? ce e, mamă? iubeşti pe domnul? da?

Şi Bubico răspunde, gudurându-se-n braţele mele:

- Ham!

- Aşa? ai trădat-o care vă să zică pe mamiţica?... craiule!

Bubico: Ham! ham!

- Trebuie să fii om bun! Nu trage el la fitecine...

- Fireşte, coconită; simte cânele; are instinct.

Când zic acestea, iată că trenul se opreşte în Crivina. Pe peron se aud lătrături şi ceartă de câni. Bubico dă să se smucească din braţele mele; eu îl ţiu bine; el începe să latre îndârjit cătră fereastra vagonului. Trenul porneşte iar, şi Bubico, întorcând capul către partea de unde s-aude depărtându-se cearta semenilor lui, latră mereu; eu îl mângâi, să-l potolesc; el, când nu se mai aude nimic, ridică botul spre tavan şi începe, în bratele mele, să urle... în braţele mele!

"Ah! Bubico - zic eu în sine-mi, mângâindu-l frumos - de capu-ţi!... vedea-te-aş mănuşi!"

Dar Bubico urlă mereu.

- Doamnă - zic eu - rău faceţi că-l ţineti aşa de aproape pe Bubico şi acoperit aşa în căldură, poate să turbeze... Chiar aşa, aici e prea cald.

Şi zicând acestea, mă scol cu Bubico-n braţe şi m-apropiu de fereastra vagonului. Pun pe Bubico binişor jos lângă mamiţa lui, şi cobor geamul, aplecându-mă să respir. Afară, noapte neagră că şi ideile mele.

- Bine faci! să mai iasă fumul de ţigară, zice cocoana.

Intrăm pe podul Prahovii... Mă-ntorc, iau o bonboană, i-o arăt lui Bubico, care s-apropie de mine bâtâind frumuşel din coadă.

"Pe memoria lui Plutone şi a fidelului său Cerber! zic eu în gând ; jur că au minţit acei cari au cântat instinctul cânilor! E o minciună! Nu există!"

Bubico îmi ia bonboana; îl iau în braţe şi mă dau lângă fereastră, ridicându-l în dreptul deschizăturii. Aerul răcoros, trecându-i pe la bot, face mare plăcere lui Bubico. Scoate limba şi respiră din adânc.

- Să nu-l scapi pe fereastră!... pentru Dumn...

Dar n-apucă mamiţica să rostească-ntreg sfântul nume al creatorului, şi Bubico dispare că un porumbel alb în neagra noapte, înapoi spre Bucuresti, zburând - la Zambilica, probabil. Mă-ntorc cu faţa spre cocoana şi, prezentându-i mânile goale, strig exasperat:

- Doamnă!

Un răcnet!... A-nnebunit cocoana!

- Repede, doamnă, semnalul de alarmă!

O duc la semnal şi o-nvăţ cum să-l tragă. Pierdută de durere, execută mişcarea cu o supremă energie. Trenul, stop! pe loc. Cletinătură colosală. Emoţie generală-ntre pasajeri.

- Cine? cine a dat alarma?

- Dumneaei zic eu către personalul trenului, arătând pe cocoana leşinată.

Trenul se pune din nou în mişcare. La Ploieşti, cocoana s-a deşteptat din leşin; zdrobită de nenorocire, trebuie să răspunză la procesul-verbal ce i se dresează pentru întrebuinţarea semnalului. Pe când, în mijlocul pasajerilor grămădiţi, cocoana se jeleşte, eu m-apropiu de urechea ei şi, c-un rânjet diabolic, îi şoptesc răspicat:

- Cocoană! eu l-am aruncat, mânca-i-ai coada!

Ea leşină iar... Eu trec că un demon prin mulţime şi dispar în noaptea neagră...

La Gradina Zoologică - de Marin Sorescu

... Grădina zoologică e un fel de magazin de jucării, unde tigrii, girafele şi leoparzii sunt vii. Rogi lupul să te ia puţin în cârcă şi când colo te mănâncă. Hei, ca pe Scufiţa Roşie te-ar mânca, cuşca dacă l-ar lăsa. Dar, vedeţi, aceste cuşti de fier, sau colivii, sunt ca nişte părinţi ale lor: au grijă să nu facă prostii. Copii! lăsaţi un pic gălăgia! Faceţi acum cunoştinţă cu zoologia.

Iată, aici reprezentanţii mândrei faune, care ştiu să urle, să ragă, să zbiere, să schiaune. (Dar miraţi-vă mai încet, dragii mei, că asurziţi aceşti lei). Oriunde întorci capul vezi un şarpe sau un leopard care sare peste un gard. Iată tigrul adus din Bengal cu cheltuială. Toată blana de pe el e naturală. Mirela, acela nu se strigă "Cuţu-cuţu", că e struţul. Balaurul care se prăjeşte pe nisip e crocodilul, iar bazinul de lângă el e Nilul. Elefantul care vă priveşte ursuz e întrebuinţat în loc de troleibuz. Încaleci pe el dimineaţa şi pleci la şcoală, mergând o mie de staţii prin pădurea ecuatorială.

Sahara e o regiune şi mai dificilă. Pe acolo circulă numai această cămilă. Oriunde ar pleca, îşi ia întotdeauna apa cu ea, aşa cam la vreo două - trei butoiaşe; cred că în cele două cocoaşe! (Fiindcă-i limpede ca bună seară: nu poţi şti când curge apă din Sahara!). Cangurul, uite, are blana roşie. Ca să nu-şi piardă puii, îi poartă cu el într-o sacoşă (că i-a mai pierdut odată, i-a căutat Australia toată).

Lupul trăieşte în haite şi pe la noi. Mănâncă dimineaţa oi, la prânz oi, şi seara tot oi. Din cauza acestui meniu fix, umblă oamenii după el prin păduri, cu puşti şi cu topoare, să-l cam omoare. Ursul polar poartă, ca un moş, cojoc şi fular. Îi e ciudă că aici nu-i aşa ger şi-ar intra într-un frigider.
Ce să că mai arăt?
Rinocerul? Dromaderul? Grădina zoologică e foarte frumoasă, dar eu zic să mai mergem şi acasă. E târziu: a sunat şarpele cu clopoţi la ora trei.
Cum a fost, cum a decurs toată treaba ... Altfel, înseamnă c-am văzut atâtea jivine degeaba

Vacanța de toamnă

În vacanța de toamnă ne bucurăm de anotimpul 

cu urme de soare...

și citim sau recitim  textele postate pe blogul clasei.

Să nu uităm de cartea din biblioteca clasei 

sau din biblioteca școlii!

Vă așteaptă cu drag!