Spun unii că stelele ar locui în Palatul Lunii. Mai ştii? Şi că palatul, n-ar măsura de-a lungul şi de-a latul decât mărimea unei galaxii. Acolo sosesc în fiecare dimineaţă stelele să se culce, după ce noapte de noapte îţi leagănă somnul cel dulce, într-un hamac împletit din sfoară subţire, din nouăzeci şi nouă de fire, să poftească cineva să se mire!
Razele lor trebuie să se odihnească pentru ca în seara următoare din nou să strălucească.
Alţii, firi mai glumeţe spun că stelele sunt drumeţe, nu stau locului niciodată, cutreieră bolta toată în carul ceresc. Şi dacă stau bine şi mă gândesc, cum îşi găsesc locul fiecare, fie în Carul Mic, fie în Carul Mare, pe Calea Lactee, îmi vine-o idee: socot că în Carul Mic stau stele pitice, în timp ce în Carul Mare – stelele gigant (mai voinice). Şi dacă nu mai rămâne loc şi pentru comete (care sunt tot corpuri cereşti ca nişte planete cu plete), nu-i nimic, acestea călătoresc pe cer ca-n arenă, călare pe trenă.
Steluţele sunt reci fiindcă stau noaptea afară, dar cea mai friguroasă este Steaua Polară.
Peste tot palatul întunericul este rege, asta se-nţelege, iar noaptea este regină. Luna este fiica lor cea mezină şi-i foarte bogată, ca o prinţesă adevărată.
Ea are o mulţime de slujitori care se numesc meteori.
Palatul e străjuit la porţi cu luceferi care stau veşnic teferi. Unul e luceafărul de ziuă, iar altul de seară şi au grijă amândoi ca din palat să nu piară nici un asteroid.
Asteroizii sunt ghizii care te conduc pe coridoare dacă vrei să afli drumul până la soare. Din această pricină şi-au luat şi ajutoare: o cometă fără coadă, folosită ca iscoadă, pentru oaspeţii care bat, vrând cu tot dinadinsul să intre în palat.
Se zice că orice copil când s-a născut, primeşte o steluţă drept scut. Ea-l apără pe micuţ de primejdii şi vise urâte şi-i călăuzeşte paşii pe cărări neştiute.
Fiecare este dator să-şi caute steaua lui strălucitoare ca neaua. Unii aleargă după ea întreaga viaţă dar niciodată n-o află la faţă. Din această pricină, orice stea pare puţin întristată. Rar vei vedea-o râzând sau zâmbind măcar, de aceea oamenii maturi se uită pe boltă cu jind şi din ce în ce mai rar. De ce? N-am habar.
Dar mai există norocoşi pe lume care-şi găsesc steluţa anume, ba chiar o botează c-un nume şi dintre atâtea stele – duium, n-o mai pierd din ochi nicidecum.
Pe o stea nimeni n-o poate atinge, fiindcă imediat s-ar stinge.
Stelele nu tremură numai de frig ci şi fiindcă sunt foarte emotive sau tremurătoare. Unele sunt singuratice, dar altele stau strânse la un loc, de parcă ar ţine un sfat lângă carul cu foc.
Uneori par atât de îngrămădite ca nişte policandre aurite, vegheate de a lunii făclie precum o strălucitoare tipsie.
În fiecare noapte luna, în hlamida ei de-ntuneric, învăluitor şi feeric, te poartă-ntr-o lume de mistere şi taine.
La palat, dacă ajungi în sfârşit, te simţi ca vrăjit de imensitatea de stele şi-ţi vine să le prinzi în păr drept inele cu piatră de hiacint, ori să le ascunzi în sân ca pe parmen-auriile mere, pentru ca apoi să le dărui, oricărui copil ţoi le-ar cere.
Vreţi să ajungeţi şi voi la palat?
Imediat.
Haideţi să urcăm pe o stea fermecată şi vom ajunge acolo îndată.
Iar dacă nu aveţi stea, călătoriţi pe-o nuia, până-n povestea aceasta a mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu