Aventuri - de Ana Maria Gîbu

cos copacilor

muguri de viaţă

anunţ primăvara

aduc din deşert

minge de foc

ard verile

leg curcubeul

la porţi de frunze

ruginesc toamnele

sparg cerul

în cioburi de gheaţă

trezesc iarna

Necunoscutul din vis - de Ana Maria Gîbu

În butoiul neacoperit, din tindă, de sub fereastră, intră vâjâind o vrabie şi nu o mai văd; aud doar bătaia penelor în butoiul gol.

Inchid ochii, îi deschid repede şi mai cercetez odată butoiul devenit dintr-o dată obiect de studiu!

Nu este nici urmă de vrabie! Doar câteva pene care se fugăreau în cercuri concentrice parcă ar fi fost la crosul împănatelor pe ultimii cincizeci de metri. Mă trezeşte definitiv din această năucire o pală de aer curat care îmi umple plămânii.

Nu ştiam de unde a venit  vrăbiuţa, de ce a venit şi unde a dispărut!. Ridic ochii spre o geană de lumină jucăuşă care picta pe pereţii proaspăt văruiţi în turcuaz adevărate fantezii coregrafice.

Văd ferăstruica care dă în spatele casei deschisă! Fug să întâmpin razele dimineţii şi abia atunci realizez că vrabia şi-a găsit drum spre libertate prin această fereastră.

O clipă am rămas nemişcată. Parcă mai aud un fâlfâit uşor de aripi, sau poate încă nu au trecut linia de sosire penele înscrise la crosul din butoi. Nu se mai aude nimic. Mi s-a părut doar.

Deschid uşa din dreapta, care duce spre curtea interioară din apropierea grădinii. În mijlocul curţii stătea ca o stană de piatră un… necunoscut. Mă îndrept cu paşi nesiguri spre el, împiedicându-mă de găleata cu apă, proaspăt scoasă din fântana cu cumpănă de la colţul grădinii, care s-a rostogolit de mai multe ori pe trotuarul din pietre dintre casă şi curte.

Nici ţipătul meu  şi nici zgomotul  asurzitor produs de găleata în cădere nu au avut nici un efect asupra necunoscutului. A rămas nemişcat. Privea răsăritul. Sau, mai bine zis, sta nemişcat cu faţa spre răsărit.

Purta  o pereche de blugi spălăciţi şi o bluză în dungi cu toate culorile toamnei. Într-o mână avea o eşarfa albă care se unduia necontenit, deşi afară nu adia nici un firicel de vânt. Părul negru, tuns în scări, pieptănat într-un stil dezordonat, îi cădea până pe umeri.

Cred că avea în jur de 16- 17  ani. Ochii, de un albastru marin, îi înecau vârsta. Părea să aibă mai mulţi ani.

Stau în faţa lui şi nu-mi pot lua ochii de eşarfa pe care o strângea în mână şi care se unduia din ce în ce mai repede, desenând în aerul crud al dimineţii cercuri violet, năucitoare. Deodată, fără să facă vreo mişcare, strigă:

- Hei, micuţă Bendis!

Nu mă privea. Stătea în aceeaşi poziţie fixă ca în jocul “Statuile”. Trăgea adânc aerul curat şi proaspăt în piept. Doar ochii lui albaştri , în rotiri foarte bine controlate, cercetau împrejurimile imediate. În momentul când privirea a ajuns pe aceeaşi lungime de undă cu a mea, m-a privit îndelung, de parcă ar fi citit în stele şi pe buze i s-a conturat un zâmbet.

            - Bendis? întreb încurcată. Sunt Kalinda, nu Bendis. Cred că mă confunzi.

            - Nu, nu te confund. Te-am căutat ani de zile! îmi spunea cu o voce surprinzător de caldă.

Privea din nou spre răsărit, surâzând mulţumit. Cu mâna liberă şi-a tras în jos gulerul bluzei, dezvelind două urme roşii.

Chipul lui îmi este atât de familiar…Îi recunosc privirea de gheaţă şi unduirea părului la orice mişcare a capului. Ceva din zâmbetul lui mă face să-mi amintesc de Austin, personajul principal din ultimul roman citit, iar paşii fără zgomot mă înspăimântă. Îşi ridica din când în când privirea spre cer, lăsând în bătaia soarelui tenul alb şi curat ca marmura.

Clipesc de mai multe ori în dorinţa de a revedea imaginea în reluare şi pierd momentul în care necunoscutul se întoarce cu faţa spre casă.

Mama, care pregătea prăjitura mea preferată în bucătărie, văzând că nu mai vin a deschis uşa , întrebând aproape în şoaptă:

- Ce faci, Kalinda? Vorbeşti singură sau a venit cineva?

M-am întors să-i răspund. Simţeam cum din spate parcă mă împingea cineva. O adiere caldă mi-a mângâiat fruntea şi obrajii, aprinşi deja de emoţiile întâlnirii misterioase din curtea înverzită.

Mama mă urmărea cu privirea şi aştepta un răspuns.

- Nu , mamă, nu este nimeni! Gândeam cu voce tare!

Priveam pe fereastra invadată de lumină  Necunoscutul a dispărut. Eram agitată, neliniştită. Nu am aflat nici cine este şi nici pe cine sau ce caută! Unde a dispărut cel care mă strigase doar cu câteva minute în urmă ,,micuţa Bendis”!?

Mi-am luat ghiozdanul şi mapa cu desene şi am plecat la şcoală. Drumul îmi părea mai lung decât era, iar orele au trecut foarte greu. Nu prea m-am concentrat la lecţii, doar desenul mi-a ieşit perfect. Am schiţat “Întâlnirea din zorii unei dimineţi”.

Mă întorceam de la şcoală abătută. Nu găseam răspuns la multe întrebări: de ce a venit, cine este, ce voia, unde a dispărut, dacă se va întoarce…?

Mama mă aştepta la poartă ca în fiecare zi. cu zâmbetul pe buze. A observat neliniştea din privirea mea şi mi-a respectat tăcerea. 

Soarele şi-a făcut apariţia dintre norii fugari. Grădina strălucea parcă mai tare decât în celelalte zile. Razele devenite verzi, îmbrăţişau tandru crengile cuminţi ale vişinului abia înmugurit. Prin acest joc de umbre şi lumini necunoscutul şi-a făcut din nou apariţia. Sta în acelaşi loc, mă privea prin fereastra întredeschisă şi zâmbea. Îmi zâmbea mie, nu!? A făcut un semn discret cu eşarfa să merg la el, însă ceva m-a reţinut. M-a fixat cu ochii lui mari în toate nuanţele de albastru şi a zâmbit a rugăminte. Am iesit în grabă afară.

            - Bună, micuţă Bendis!

            - Cine eşti? l-am întrebat, învingându-mi teama.

            - Nu mă recunoşti?

Abia atunci mi-am dat seama  că vorbea cu un accent uşor rusesc. O sclipire din ochii lui mi-a străpuns privirea şi am simţit că ceva îl frământă.

            - Sunt Dimitri. Îţi aminteşti de mine? Tu m-ai trimis în vis. Uite semnul! Şi mi-a arătat din nou cele două urme de pe gât.

            El era! Băiatul din visele mele! Tot timpul stătea într-o grădină cu flori, lângă o fată frumoasă şi priveau luna, apoi el dispărea în umbră. Prinsă în amintiri n-am observat că Dimitri a intrat în casă.

Fug dupa el. Mama iese din cameră zâmbindu-mi .

            - Micuţă Bendis, de ce-ai plecat din Siberia? Mama ta încă te caută. Întoarce-te cu mine! Te voi îmbrăca în mătăsuri, diamante şi smaralde!

            Vocea lui plină de speranţe m-a cutremurat. Pentru el eram Bendis, iar faptul că nu înţelegea cine sunt eu de fapt, mă deranja.

            - Eu nu sunt Bendis! am strigat. N-am fost niciodată în Siberia, iar pe cine cauţi tu nu este aici. Dispari şi lasă-mi visele în pace, Dimitri!

            Surprins de atitudinea şi vorbele mele, Dimitri face câţiva paşi înapoi. Privirea lui rece se topeşte în a mea, iar zâmbetul îi dispare. Acum era sigur că eu nu eram Bendis a lui, frumoasa lui Bendis din Siberia.

Cum a ajuns aici? Vrabia, pasărea lui de companie, a greşit adresa. Sau poate eu eram un punct de trecere spre ţinutul lui Bendis. De aceea vrabia s-a ascuns întâi în butoi apoi, când şi-a dat seama că eu nu sunt cea pe care o căutau  a ţâşnit pe ferestruica deschisă.

            - Dacă Bendis nu eşti tu, atunci cine este? Şi unde?

- Eu sunt fata  din visele tale, sunt Kalinda!

Mergea cu paşi grei, murmurând: “Bendis nu eşti tu…nu eşti tu…esti tu…tu…” şi a dispărut spre răsărit. Am auzit un fâşâit de aripi obosite. Era o vrabie. S-a aşezat pe umărul drept a lui Dimitri. Avea penele zburlite. Dimitri a mângâiat-o uşor pe aripi, aranjându-i penele rămase. Mergeau liniştiţi cu privirea aţintită spre răsărit. În urma lor rămânea un fum înecăcios.

Încă îl văd de la  fereastra care se deschide spre grădină.

            L-am mai visat o singură dată. Era în acelaşi loc, singur, fără micuţa Bendis. Am intrat tăcută în tindă. M-am apropiat de butoiul din colţ care până nu demult ascundea un mister.

Nu mai era nimic.

Imagine de DUMINICĂ

Pictură de Donald Zolan

Graţie de iarnă - de elevul Bardan Iulian

Printr-o rază de vânt

văd şi aud perlele urletului negru

fulgii sunt neîncordaţi

timizi de felul lor

cad cu graţie deplină

Pe prag de casă sunt antreuri de gheţuri mărunte

Neaua izbeşte soarele

îl împinge

luna răsare, iarna surâde

primăvara înmugureşte

din farul orbitor se formează un crater

pădurea crapă

soarele scapă din gheara leului străveziu

Iarna îşi dă demisia

( Bardan Iulian - 9 ani, clasa a III-a D )

Vreau - de Ana Maria Gîbu

Vreau să scriu
cu un ţurţure
pe Soare,
că Pământul
va rămâne mereu
printre astre
Prinţ...

Vreau să alerg
pe apa lumii,
încet să urc
pe nori, să cad
în cerul albastru,
să mă înec în el,
trăind...

Vreau să adun
petale de fulgi,
să modelez
un soare de nisip...
să umbrească
valuri de gheaţă
fierbinţi...

Vreau să râd,
chiar dacă nu pot,
la glumele stelelor...
Vreau...

Vizită - de Ion Luca Caragiale

M-am dus la sf. Ion să fac o vizită doamnei Maria Popescu, o veche prietenă, ca s-o felicit pentru onomastica unicului său fiu, Ionel Popescu, un copilaș foarte drăguț de vreo opt anișori. N-am voit să merg cu mâna goală și i-am dus băiețelului o minge foarte mare de cauciuc și foarte elastică. Atențiunea mea a făcut mare plăcere amicei mele și mai ales copilului, pe care l-am găsit îmbrăcat ca maior de roșiori în uniformă de mare ținută. După formalitățile de rigoare, am început să convorbim despre vreme, despre sorții agriculturii — d. Popescu tatăl este mare agricultor — despre criză ș.cl. Am observat doamnei Popescu că în anul acesta nu se prea vede la plimbare, la teatru, la petreceri... Doamna mi-a răspuns că de la o vreme i se urăște chiar unei femei cu petrecerile, mai ales când are copii.

— Să-ți spun drept, cât era Ionel mititel, mai mergea; acu, de când s-a făcut băiat mare, trebuie să mă ocup eu de el; trebuie să-i fac educația. Și nu știți dv. bărbații cât timp îi ia unei femei educația unui copil, mai ales când mama nu vrea să-l lase fără educație!

Pe când doamna Popescu-mi expune părerile ei sănătoase în privința educației copiilor, auzim dintr-o odaie de alături o voce răgușită de femeie bătrână:

— Uite, coniță, Ionel nu s-astâmpără!

— Ionel! strigă madam Popescu; Ionel! vin' la mama!

Apoi, cătră mine încet:

— Nu știi ce ștrengar se face... și deștept... Dar vocea de dincolo adaogă:

— Coniță ! uite Ionel! vrea să-mi răstoarne mașina !... Astâmpără-te, că te arzi!

— Ionel! strigă iar madam Popescu; Ionel ! vin' la mama!

— Sări, coniță! varsă spirtul! s-aprinde!

— Ionel! strigă iar mama, și se scoală repede să meargă după el. Dar pe când vrea să iasă pe ușe, apare micul maior de roșiori cu sabia scoasă și-i oprește trecerea, luând o poză foarte marțială. Mama ia pe maiorul în brațe și-l sărută...

— Nu ți-am spus să nu te mai apropii de mașină când face cafea, că daca te-aprinzi, moare mama? Vrei să moară mama?

— Dar — întrerup eu — pentru cine ați poruncit cafea, madam. Popescu?

— Pentru dumneata.

— Da de ce vă mai supărați?

— Da ce supărare!

Madam Popescu mai sărută o dată dulce pe maiorașul, îl scuipă, să nu-l deoache, și-l lasă jos. El a pus sabia în teacă, salută militărește și merge într-un colț al salonului unde, pe două mese, pe canapea, pe foteluri și pe jos, stau grămădite fel de fel de jucării. Dintre toate, maiorul alege o trâmbiță și o tobă. Atârnă toba de gât, suie pe un superb cal vânăt rotat, pune trâmbița la gură și, legănându-se călare, începe să bată toba cu o mână și să sufle-n trâmbiță. Madam Popescu îmi spune ceva; eu n-aud nimica. Îi răspund totuși că nu cred să mai ție mult gerul așa de aspru; ea n-aude nimica.

— Ionel! Ionel!! Ionel!!! Du-te dincolo, mamă; spargi urechile dumnealui! Nu e frumos, când sunt musafiri!

Iar eu, profitând de un moment când trâmbița și toba tac, adaog:

— Și pe urmă, d-ta ești roșior, în cavalerie.

— Maior! strigă mândrul militar.

— Tocmai! zic eu. La cavalerie nu e tobă; și maiorul nu cântă cu trâmbița; cu trâmbița cântă numai gradele inferioare; maiorul comandă și merge-n fruntea soldaților cu sabia scoasă.

Explicația mea prinde bine. Maiorul descalică, scoate de după gît toba, pe care o trântește cât colo; asemenea și trâmbița. Apoi începe să comande:

— Înainte! marș!

Și cu sabia scoasă, începe să atace strașnic tot ce-ntâlnește-n cale. În momentul acesta, jupâneasa cea răgușită intră cu tava aducând dulceață și cafele. Cum o vede, maiorul se oprește o clipă, ca și cum ar vrea să se reculeagă fiind surprins de inamic. Clipa însă de reculegere trece ca o clipă, și maiorul, dând un răcnet suprem de asalt, se repede asupra inamicului. Inamicul dă un țipăt de desperare.

— Ține-l, coniță, că mă dă jos cu tava!

Madam Popescu se repede să taie drumul maiorului, care, în furia atacului, nu mai vede nimic înaintea lui. Jupâneasa este salvată; dar madam Popescu, deoarece a avut imprudența să iasă din neutralitate și să intervie în război, primește în obraz, dedesubtul ochiului drept, o puternică lovitură de spadă.

— Vezi? vezi, dacă faci nebunii? era să-mi scoți ochiul... Ți-ar fi plăcut să mă omori? Sărută-mă, să-mi treacă și să te iert!

Maiorul sare de gâtul mamei și o sărută... Mamei îi trece; iar eu, după ce am luat dulceața, mă pregătesc să sorb din cafea...

— Nu vă supără fumul de tutun? întreb eu pe madam Popescu.

— Vai de mine! la noi se fumează... Bărbatu-meu fumează... și... dumnealui... mi se pare că-i cam place.

Și zicând „dumnealui", mama mi-arată râzând pe domnul maior.

— A! zic eu, și dumnealui?

— Da, da, dumnealui! să-l vezi ce caraghios e cu țigara-n gură, să te prăpădești de râs... ca un om mare...

— A! asta nu e bine, domnule maior, zic eu; tutunul este o otravă...

— Da tu de ce tragi? mă-ntrerupe maiorul lucrând cu lingura în cheseaua de dulceață...

— Ajunge, Ionel! destulă dulceață, mamă! iar te-apucă stomacul...

Maiorul ascultă, după ce mai ia încă vreo trei-patru lingurițe,apoi iese cu cheseaua în vestibul.

— Unde te duci? întreabă mama.

— Viu acu! răspunde Ionel.

După un moment, se-ntoarce cu cheseaua goală; o pune pe o masă, se apropie de mine, îmi ia de pe mescioară tabacherea cu țigarete regale, scoate una, o pune în gură și mă salută militărește, ca orice soldat care cere unui țivil să-i împrumute foc. Eu nu știu ce trebuie să fac. Mama, râzând, îmi face cu ochiul și mă-ndeamnă să servesc pe domnul maior. Întind țigareta mea, militarul o aprinde pe a lui și, fumând, ca orice militar, se plimbă foarte grav de colo până colo. Eu nu-l pot admira îndestul, pe când mama îl scuipă, să nu-l deoache, și îmi zice:

— Scuipă-l, să nu mi-l deochi!

Maiorul și-a fumat țigareta până la carton. Apoi se repede la mingea pe care i-am adus-o eu și-ncepe s-o trântească. Mingea sare până la policandrul din tavanul salonului, unde turbură grozav liniștea ciucurilor de cristal.

— Ionel! astâmpără-te, mamă! Ai să spargi ceva... Vrei să mă superi? vrei să moară mama?

Dar maiorul s-a-ndârjit asupra ghiulelei săltătoare, care i-a scăpat din mână: o trântește cu mult necaz de parchet. Eu aduc spre gură ceașca, dar, vorba francezului, entre la coupe et les lèvres… 4 mingea îmi zboară din mână ceașca, opărindu-mă cu cafeaua, care se varsă pe pantalonii mei de vizită, culoarea oului de rață.

— Ai văzut ce-ai făcut?... Nu ți-am spus să te-astâmperi... Vezi? ai supărat pe domnul!... altadată n-o să-ți mai aducă nici o jucărie! Apoi, întorcându-se către mine, cu multă bunătate:

— Nu e nimic! iese... Cafeaua nu pătează! iese cu nițică apă caldă!... Dar n-apucă să termine, și deodată o văd schimbându-se la față ca de o adâncă groază. Apoi dă un țipăt și, ridicându-se de pe scaun:

— Ionel! mamă! ce ai?

Mă-ntorc și văz pe maiorul, alb ca varul, cu ochii pierduți și cu drăgălașa lui figură strâmbată. Mama se repede spre el, dar până să facă un pas, maiorul cade lat.

— Vai de mine! țipă mama. E rău copilului!... Ajutor! moare copilul!

Ridic pe maiorul, îi deschei repede mondirul la gât și la piept.

— Nu-i nimica! zic eu. Apă rece!

Îl stropesc bine, pe când mama pierdută își smulge părul.

— Vezi, domnule maior? îl întreb eu după ce-și mai vine în fire; vezi? Nu ți-am spus eu că tutunul nu e lucru bun? Al' dată să nu mai fumezi!

Am lăsat pe madam Popescu liniștită cu scumpul ei maior afară din orice stare alarmantă, și am ieșit. Mi-am pus șoșonii și paltonul și am plecat. Când am ajuns acasă, am înțeles de ce maiorul ieșise un moment cu cheseaua în vestibul — ca să-mi toarne dulceață în șoșoni.

Imagine de DUMINICĂ

În imaginaţia serii - de eleva Temneanu Alexandra Miriam

Afară noapte,

totul doarme...

Las imaginaţia să zboare

şi mă gândesc:

,,Oare, cum ar fi să jucăm şotron cu un cub de zahăr amărui care tocmai a fost scos dintr-o ceaşcă de cafea fierbinte şi amară? ”

Jocul ar fi amar, dar şi fierbinte, nu?

Deodată mă surprinde o altă întrebare:

,,Oare poate zâmbi luna?"

 Mă uit pe geam şi văd luna cum îşi face loc

 printre fulgii pistruiaţi.
Îmi răspunde clipind , semn că a înțeles întrebarea,

îmi atinge obrazul fierbinte

şi îl răceşte... mă lasă pe gânduri care se rostogolesc

într-un poem precum bulgării

pentru oamenii de zăpadă...

( Temneanu Alexandra Miriam, 9 ani, cl. a III- D ) 


PS. Bravo, Alis! E rodul lecturilor şi exerciţiilor din clasă, dovada talentului tău. Te felicit!  E un început excepţional. 


Am observat un cuvânt care se repetă...Ce spui, îl înlocuim?:)
Poate au colegii o idee...


Update 1.  Au fost schimbate versurile 
,,

Mă uit pe geam şi văd luna zâmbitoare cum îşi face loc

printre fulgii pistruiaţi.

Îmi răspunde cu un zâmbet larg" cu următoarele:

 ,,Mă uit pe geam şi văd luna cum îşi face loc

 printre fulgii pistruiaţi.
Îmi răspunde clipind , semn că a înțeles întrebarea"

Puritate - de Virgil Carianopol

Hermina-i doar un pic de viaţă,

Un giuvaer ce dă scântei,
Trăieşte-n nordul cel de gheaţă
Şi-i prinsă pentru-argintul ei.

 

Ca s-o vîneze, vânătorii
Găsesc un golf de gheaţa-n jur
Şi-i dau cu chinoroz pereţii,
Ştiind cât ţine ea la pur.

Hăitaşi cu glasul ca de fiară,
În aerul vibrând sonor,
O-mping apoi, strălucitoare,
Până ce intră-n golful lor.

Cu muşchi puternici, temerară,
Cu gheare tari, în teci adânci,
Hermina ar putea să sară,
Să fugă dincolo de stânci.

Decît să-si murdăreasca însă,
Cu negru, albul ei de har,
S-aşază pe zapadă strânsă
Şi-aşteaptă moartea ca pe-un dar.

E datul ei, îi scrie-n soartă,
Să dea cuvânt la veşnicii:
Mai bine să luceasca moartă,
Decît murdară printre vii.

PALATUL LUNII - de Cezarina Adamescu

Spun unii că stelele ar locui în Palatul Lunii. Mai ştii? Şi că palatul, n-ar măsura de-a lungul şi de-a latul decât mărimea unei galaxii. Acolo sosesc în fiecare dimineaţă stelele să se culce, după ce noapte de noapte îţi leagănă somnul cel dulce, într-un hamac împletit din sfoară subţire, din nouăzeci şi nouă de fire, să poftească cineva să se mire!
 Razele lor trebuie să se odihnească pentru ca în seara următoare din nou să strălucească.
 Alţii, firi mai glumeţe spun că stelele sunt drumeţe, nu stau locului niciodată, cutreieră bolta toată în carul ceresc. Şi dacă stau bine şi mă gândesc, cum îşi găsesc locul fiecare, fie în Carul Mic, fie în Carul Mare, pe Calea Lactee, îmi vine-o idee: socot că în Carul Mic stau stele pitice, în timp ce în Carul Mare – stelele gigant (mai voinice). Şi dacă nu mai rămâne loc şi pentru comete (care sunt tot corpuri cereşti ca nişte planete cu plete), nu-i nimic, acestea călătoresc pe cer ca-n arenă, călare pe trenă.
 Steluţele sunt reci fiindcă stau noaptea afară, dar cea mai friguroasă este Steaua Polară.
 Peste tot palatul întunericul este rege, asta se-nţelege, iar noaptea este regină. Luna este fiica lor cea mezină şi-i foarte bogată, ca o prinţesă adevărată.
 Ea are o mulţime de slujitori care se numesc meteori.
 Palatul e străjuit la porţi cu luceferi care stau veşnic teferi. Unul e luceafărul de ziuă, iar altul de seară şi au grijă amândoi ca din palat să nu piară nici un asteroid.
 Asteroizii sunt ghizii care te conduc pe coridoare dacă vrei să afli drumul până la soare. Din această pricină şi-au luat şi ajutoare: o cometă fără coadă, folosită ca iscoadă, pentru oaspeţii care bat, vrând cu tot dinadinsul să intre în palat.
 Se zice că orice copil când s-a născut, primeşte o steluţă drept scut. Ea-l apără pe micuţ de primejdii şi vise urâte şi-i călăuzeşte paşii pe cărări neştiute.
 Fiecare este dator să-şi caute steaua lui strălucitoare ca neaua. Unii aleargă după ea întreaga viaţă dar niciodată n-o află la faţă. Din această pricină, orice stea pare puţin întristată. Rar vei vedea-o râzând sau zâmbind măcar, de aceea oamenii maturi se uită pe boltă cu jind  şi din ce în ce mai rar. De ce? N-am habar.
 Dar mai există norocoşi pe lume care-şi găsesc steluţa anume, ba chiar o botează c-un nume şi dintre atâtea stele – duium, n-o mai pierd din ochi nicidecum.
 Pe o stea nimeni n-o poate atinge, fiindcă imediat s-ar stinge.
 Stelele nu tremură numai de frig ci şi fiindcă sunt foarte emotive sau tremurătoare. Unele sunt singuratice, dar altele stau strânse la  un loc, de parcă ar ţine un sfat lângă  carul cu foc.
 Uneori par atât de îngrămădite ca nişte policandre aurite, vegheate de a lunii făclie precum o  strălucitoare tipsie.
 În fiecare noapte luna, în hlamida ei de-ntuneric, învăluitor şi feeric, te poartă-ntr-o lume de mistere şi taine.
 La palat, dacă ajungi în sfârşit, te simţi ca vrăjit de imensitatea de stele şi-ţi vine să le prinzi  în păr drept inele cu piatră de hiacint, ori să le ascunzi în sân ca pe parmen-auriile mere, pentru ca apoi să le dărui, oricărui copil ţoi le-ar cere.
 Vreţi să ajungeţi şi voi la palat?
 Imediat.
 Haideţi să urcăm pe o stea fermecată şi vom ajunge acolo îndată.
 Iar dacă nu aveţi stea, călătoriţi pe-o nuia, până-n povestea aceasta a mea.

Imagine de DUMINICĂ

Oferă nişte mănuşi şi un ceai cald celui ce nu are,

celui înfrigurat!!!

PUI DE VIS - de Cezarina Adamescu

Înspre lumea de poveşti

Trec trăsuri şi trec caleşti

Prin păduri de-argint şi-aramă

Unde cerul e-o năframă.

Iar un şipot de izoave

Te îmbie la răcoare.

Se înalţă pân’ la stele

Fermecatele castele

Cu-mpăraţi, cu-mpărătese

Îmbrăcaţi în straie-alese.

Cu năstruşnici, mândri cai

Întrecându-se-n alai.

Ori cu zânele frumoase

Ori numai cu zâne  rele,

Ce-au încălecat pe mături

Sau pe lujere de scai.

Unde fete îndrăzneţe

Dar şi curajoşi feciori

Îţi arată drumu-ndată

Înspre ţara fermecată.

Unde visul cu soţia

Sa, frumoasa Fantezia,

Şi cu sora lor de suflet

Şi de dor, Închipuirea,

Îţi strecoară-n gând mistere

Gingăşie, frumuseţe

Şi cu toate-ţi dau bineţe…

DEGEŢEL - după Fraţii Grimm

         

          A fost odată un tăietor de lemne care avea o nevastă şi şapte copii. Oamenii erau foarte săraci şi copiii aceştia, veniţi unul după altul, le îngreuiau şi mai mult viaţa. Prâslea, adică cel mai mic decât ei, era din cale-afară de pirpiriu. Când se născuse nu era mai mare decât un deget, de aceea îi şi dădură numele de Degeţel.

          Cu toate acestea, Degeţel era mai deştept decât toţi şi pricepea foarte multe lucruri, dar nu-i plăcea să trăncănească.

          În sfârşit totul ar fi mers cum ar fi mers în casa pădurarului, dacă n-ar fi venit un an tare secetos şi nu i-ar fi încolţit o foamete atât de mare, încât pădurarul şi nevasta lui hotărâră să se descotorosească de copiii pe care nu mai aveau cum să-i hrănească.

          Şi într-o seară, pe când băieţii dormeau, pădurarul îi spuse nevestei cu inima plină de durere:

          —Ascultă, nevastă, decât să-i vedem murind de foame sub ochii noştri, mai bine îi ducem mâine în pădure, îi punem să culeagă găteje şi noi plecăm încetişor, lăsându-i acolo.

          Degeţel auzise ce vorbiseră părinţii lui, căci se strecurase încetişor din pat, sub scăunelul cu trei picioare pe care stătuse taică-său şi ascultase tot, fără să-l poată vedea cineva.

          În zorii zilei se duse la marginea unui pârâu, îşi umplu buzunarele cu pietricele albe şi se întoarse acasă.

          Când porniră cu toţii, intrară într-o pădure atât de deasă, de nu se putea vedea la un pas. În timp ce copiii adunau neştiutori găteje, tatăl şi mama se îndepărtară încetişor, spre capătul celălalt al pădurii. O luară pe un drum cotit înapoi spre casă.

          Când se treziră singuri şi părăsiţi, copiii începură să plângă. Degeţel nu plânse, căci el ştia drumul înapoi spre casă. Îl semănase doar cu pietricelele albe culese de la râu, şi din care mai avea încă în buzunare. În cele din urmă le vorbi:

          —Nu mai plângeţi şi nu vă mai temeţi, frăţiorii mei! Eu cunosc drumul şi vă voi duce înapoi acasă.

          Fraţii îl urmară şi Degeţel îi conduse înapoi spre casă, pe acelaşi drum pe care veniseră. Copiii nu îndrăzniră întâi să intre şi se aşezară cu toţii în dreptul uşii, să asculte ce vorbeau părinţii.

          Se întâmplase ca proprietarul moşiei să le trimită nişte bani pe care li-i datora de mult. Femeia se duse la măcelărie să cumpere carne.

          După ce se săturară, nevasta pădurarului oftă şi zise:

          —Vai, unde or fi acum bieţii noştri copii? Ce s-ar mai fi ospătat, săracii, cu ceea ce ne-a rămas! Tu şi numai tu eşti de vină că i-am pierdut!

          Copiii răspunseră toţi dintr-o dată:

          —Aici suntem, măicuţă! Aici! Aici!

          Femeia alergă într-un suflet să le deschidă, îi sărută şi le spuse:

          —Cât sunt de fericită că vă văd iar lângă mine, dragii mamii!

          Copiii se aşezară la masă şi mâncară cu poftă, iar părinţii nu mai puteau de bucurie.

          Dar bucuria de ai avea pe copii lângă ei ţinu atâta vreme cât ţinură şi banii. Când aceştia se terminară, se gândiră iar să-i ducă în pădure. Degeţel trase din nou cu urechea, făcându-şi o socoteală a lui: să presare din nou pietricele de-a lungul drumului. Dar când să iasă din casă, pentru a merge la pârâu, găsi uşa încuiată. Se gândi să presare firmiturile din bucata de pâine pe care avea să i-o dea maică-sa pentru drum aşa cum presărase şi pietricelele.

          A doua zi, Degeţel era sigur că îi va fi din nou uşor să găsească drumul. Dar nu mai găsi nici urmă de firimitură pe drum. Pe toate le ciuguliseră păsărelele.

          Degeţel se urcă în vârful unui copac şi zări hăt, departe, dincolo de marginea pădurii, o luminiţă mică de tot, ca de la o candelă. Când se dădu jos din copac, lumina dispăru fără urmă şi nu mai văzu nimic. Vai şi amar de el. Tot umblând şi îndreptându-se către locul unde i se tot părea că o zăreşte din nou, văzu, într-adevăr, că se afla aproape de capătul pădurii.

          Ajunse la poarta unei case mari. Bătu sfios în poartă. O femeie îi deschise şi îl întrebă ce doreşte.

          —Suntem nişte bieţi copii rătăciţi şi vă rugăm să ne lăsaţi să ne odihnim peste noapte aici.

          Văzându-i atât de frumoşi şi speriaţi, femeia le răspunse aproape plângând:

          —Sărmanii mei copilaşi, aici locuieşte un căpcăun care mănâncă copii.

          —Vai, bună doamnă, dacă nu ne primiţi şi rămânem în pădure, tot ne mănâncă lupii; aţa că oricum e mai bine să ne mănânce domnul Căpcăun. Poate că s-o îndura de noi şi nu ne-o mânca, dacă îl veţi ruga şi dumneavoastră frumos, spuse Degeţel.

          Nevasta căpcăunului, nădăjduind că îi va putea ascunde în noaptea aceea de ochii bărbatului ei, le deschise poarta şi-i lăsă să se încălzească la un foc bun, unde se rumenea, într-o frigare, un berbec întreg, pentru cina căpcăunului.

          Tocmai pe când începuseră a se încălzi, copiii auziră în uşă bătăi puternice. Femeia se grăbi să ascundă copiii sub pat.

          De cum intră, căpcăunul spuse, mirosind în dreapta şi în stânga, că simte miros de carne proaspătă în casă.

          —Aici se petrece ceva necurat! Adăugă apoi şi, ridicându-se de la masă, se duse de-a dreptul la pat.

          —A, ia te uită! Vânatul acesta proaspăt vine tocmai la timp, să-i pot ospăta pe cei trei căpcăuni pe care i-am poftit la masă. Trebuie să sosească de azi în câteva zile.

          Şi zicând aceasta îi scoase pe copii, unul câte unul, de sub pat. Bieţii băieţi îi căzură în genunchi şi-i cerură îndurare, dar totul fu zadarnic.

          —Dar nu vezi că pentru astăzi ai destulă carne? Răspunse femeia. Ia te uită la viţelul acesta cât este de mare! Apoi mai un berbec la frigare şi o jumătate de porc.

          —Asta aşa e, ai dreptate! Atunci dă-le să mănânce bine, să nu slăbească cu nici o jumătate de gram şi du-i imediat la culcare!

          Apoi, căpcăunul bău puţin peste măsură, ceea ce-l sili să se ducă la culcare ceva mai devreme.

          Avea şi el la rândul lui şapte fete, nişte copile cu obrajii foarte rumeni, căci mâncau şi ele carne fragedă ca şi tatăl lor. Şi mai aveau ochii cenuşii, rotunzi, nasuri coroiate şi guri mari, cu dinţi lungi şi rari. Nu erau încă înrăite de tot, dar se vădeau de pe acum lacome de sânge, căci îi muşcau pe bieţii copii cum le ieşeau în cale.

          Fetele dormeau toate la un loc, într-un pat mare, şi aveau fiecare din ele câte o coroniţă de aur pe cap. În odaia aceea se mai afla încă un pat mare. Femeia îi culcă pe cei şapte băieţi în acel pat, apoi se întoarse la bărbatul ei.

          Degeţel se temea ca tatăl fetelor să nu se răzgândească şi să vie peste noapte să-i ucidă. De aceea se dădu tiptil jos din pat, scoase coroniţele de aur de pe capul copilelor şi le puse pe capetele fraţilor săi, încoronându-se apo şi pe el.

          Aşa cum bănuise, căpcăunul se trezi pe la miezul nopţii sări din pat, luă cuţitul cel mare, apoi rosti, făcând mare haz:

          —Ia să vedem noi ce mai fac micii noştri ştrengari? Şi întră, dibuind pe întuneric, în odaia unde se aflau copiii. Degeţel îngheţă de frică, simţind mâna căpcăunului pipăindu-i capul. Acelaşi lucru îl făcu şi cu ceilalţi fraţi ai lui. Când dădu de coroniţe îl auzi mormăind:

          —Vai de mine şi de mine, ce mare poznă era să fac!

          Şi îndreptându-se către patul fetelor strigă:

          —Iată-i, aceştia sunt voinicii mei!

          Şi zicând acestea tăie pe rând capetele celor şapte fete ale sale.

          Apoi, mulţumit de faptă, se duse iar la culcare.

          Cum îl auzi sforăind, Degeţel îşi deşteptă fraţii, le spuse în şoaptă să se îmbrace repede şi să-l urmeze. Ceea ce şi făcură. Coborâră încetişor în grădină, săriră zidul şi pe-aici le fu drumul.

          De cum deschise ochii, căpcăunul îi spuse femeii:

          —Urcă să mi-i pregăteşti pe ştrengarii de aseară!

          Femeia crezu că era vorba să-i îmbrace. Dar mare-i fu groaza când îşi găsi cele şapte fete cu capetele tăiate.

          Văzând că întârzie prea mult, căpcăunul urcă şi el. Dar rămase împietrit la ceea ce i se arătă înaintea ochilor.

          —Vai de mine şi de mine, ce-am făcut! Dar lasă că mi-o vor plăti ei! Femeie! Dă-mi repede cizmele mele de şapte leghe, să pot alerga cât mai iute. Şi lasă că pun eu mâna pe ei!

          Căpcăunul porni apoi la drum şi găsi, în sfârşit, cale pe unde o luaseră copiii. Nu se aflau decât la vreo sută de paşi de casa lor părintească. Îl văzură pe căpcăun cum umbla de la un munte la altul. Deodată, degeţel zări o stâncă. Îi ascunse repede pe cei şase frăţiori în spatele ei, apoi se piti şi el în aşa fel ca să-l poată urmări cu ochii pe căpcăun.

          Acesta era foarte obosit de drumul străbătut şi se gândi că n-ar fi rău să se odihnească puţin. Dar… să vezi şi să nu crezi… Se aşeză tocmai pe stânca în spatele căreia se ascunseră copiii.

Obosit cum era, adormi foarte curând şi începu să sforăie. Degeţel le şopti fraţilor să fugă cât puteau de repede acasă, până nu se deşteaptă din somn căpcăunul. Copiii îi ascultară sfatul şi se grăbiră să fugă.

Degeţel se apropie tiptil de căpcăun, îi scoase binişor cizmele şi se încălţă cu ele. Cizmele erau bineînţeles, foarte largi şi foarte lungi, dar, fiind fermecate, se micşorau sau se măreau după nevoie, aşa că îi veneau ca şi cum ar fi fost croite anume pentru el.

Băiatul se duse de-a dreptul la casa căpcăunului şi o găsi pe nevasta lui jelindu-şi copilele ucise.

—Bărbatul dumitale este în mare primejdie, îi zise el. A căzut în mâinile unei bande de tâlhari care au jurat că îl vor ucide dacă nu le va fi dat tot aurul şi argintul pe care le aveţi. Mi-a dat cizmele lui, pentru ajunge cât mai repede şi pentru a vă încredinţa că vin din partea dumnealui.

Femeia îi dădu lui Degeţel tot avutul lor pentru a-şi scăpa bărbatul.

Băiatul se întoarse la locuinţa părinţilor săi încărcat cu toate bogăţiile. Apoi, încălţat cu cizmele căpcăunului, s-a dus la curtea unde auzise că e nevoie de un crainic care să aducă veşti de la armata ce se afla în luptă la două sute de leghe depărtare. Băiatul a mers la rege şi i-a spus că el se leagă să-i aducă veştile de la armată până în seara aceleiaşi zile. Regele a făgăduit o mare sumă de bani. Degeţel nu stătu mult pe gânduri şi, până a nu se însera, aduse regelui veştile.

Apoi, de când învăţase drumul, mai aducea şi doamnelor de la curte veşti de la ai lor, adunând astfel câştiguri mari.

După ce îndeplini ani de zile slujba de crainic şi adună multe bunuri, se întoarse la casa părintească.

Puse să i se facă tatălui său atelierele cele mai frumoase, îi ajută şi pe fraţii săi şi duse o viaţă lipsită de griji şi de necazuri, până la adânci bătrâneţi.

Vocabular:

pirpiriu                      - mic, slab, fraged, sensibil;

să trăncănească      - să vorbească mereu fără

                                   rost;

să se descotorosească - să scape de cineva sau

                                         ceva;

găteje                            - vreascuri;

cotit                               - cu cotituri, întortocheat;

căpcăun                        - monstru închipuit ca

                                        mâncător de oameni,

                                        om rău, crud;

nădăjduind                   - sperând;

coroiat                          - încovoiat;

leghe                            - veche unitate de măsură

                                        pentru   distanţe folosită

                                        în unele ţări  (4- 5,5km);

crainic                          - persoană care anunţă

                                      ştirile, persoană care

                                      duce un mesaj; mesager,

                                        trimis, sol;

DEGEŢEL

                             după Fraţii Grimm

Completează enunţurile:    Pădurarul  avea ………… băieţi.    Copiii au fost lăsaţi în ……………. .    Degeţel a ştiut drumul spre casă după …………    Căciuliţele băieţilor au fost schimbate cu ………de aur ale ……………… .    Degeţel i-a luat căpcău-nului ……………….

Ordonează ideile: cDegeţel şi familia sa cDegeţel a devenit crainic. cDegeţel i-a luat căpcău-nului cizmele şi toată averea. cCăpcăunul a fost păcălit. cCopiii au rămas rătăciţi în pădure. cCopiii au găsit drumul spre casă.

Stabileşte legăturile dintre personaje urmărind harta personajelor:   pădurarul                     pădurăreasa                                                            proprietarul moşiei                                                                       Degeţel     fraţii                                                    regele                                                                     nevasta    căpcăunul                                                fiicele

Reţine!      E posibil ca şi cei mic să-i învingă pe cei mari.     „Rău faci, rău găseşti.”

Elemente fantastice: <cizmele de şapte leghe se micşorau, se măreau; <căpcăunul sărea de pe un munte pe altul;