Viscolul chiuia, rostogolind trâmbele de zăpadă măruntă, icnea în pereţii de gheaţă, în stânci, în sloiuri, gemea şi urla de-a lungul pustietăţilor albe. Nu se cunoştea cer de pămînt, gheţuri de ape.
Şi această năprasnică dezlănţuire dura de ceasuri, şi de ceasuri, şi de ceasuri.
Se mai afla oare undeva un cer limpede?
Se mai afla undeva oare o casă caldă, cu o gură de sobă, unde copiii întind mâinile subţiri să se dogorească la pâlpâirea flăcărilor?
Mai erau oare undeva oameni care se plâng de căldură, asudă şi îşi fac vânt cu batista?
Spăimântătoarea urgie a viscolului părea că a măturat tot. Că a îngropat tot. Stăpânea acum numai chiotul uraganului alb, vânturând nămeţii dintr-un capăt la celălalt. Peste insule, peste banchiză, peste ochiuri de apă, vijelia trecea vâjâind.
Doi oameni se târâseră de-a buşilea sub un perete de sloi.
Credeau că au găsit adăpost. Dar adăpostul era amăgitor. Viscolul clădea troiene peste dânşii. Şi oamenii luptau să-şi libereze răsuflarea. Scoteau capul din zăpadă. Iar atunci îi izbea în ochi, în gură, în obraz, pulberea măruntă şi usturătoare, ca sticla pisată.
Şi îngheţul îi cuprindea încetul cu încetul.
— Egon, tu mai simţi mâinile?
— Nu le mai simt de mult, Otto. Nici mâinile, nici picioarele...
Ca să-şi audă glasul, erau nevoiţi să strige. Şi sforţarea strigătului însemna acum o înfricoşătoare suferinţă pentru puterile lor istovite.
— Loveşte, Egon! Loveşte mereu din palme. Mişcă degetele. Numai aşa nu se opreşte sângele!... Dacă s-ar opri, s-a sfârşit cu noi!...
Celălalt gemu.
Un timp au tăcut amândoi.
S-a auzit iarăşi numai chiotul bezmetic al viscolului; vântul izbind în stânca de gheaţă, praful de zăpadă învolburându-se în şuier.
— Egon... Asculţi, Egon? Mă gândesc că mă aşteaptă acasă doi copii. N-am să-i mai văd niciodată. Niciodată... Măria împlineşte doi ani. Peste o săptămână împlineşte doi ani... Are să uite cuvântul tată. Asculţi, Egon? Are să uite cuvântul tată...
In învelişul lui de troian, Egon încercă să vorbească. Dar viscolul îi astupă gura. Închise ochii.
De ce-ar mai vorbi? Ce poate să mai spună?
Avea şi el o fetiţă care îl aştepta acasă. Poate acum se încălzeşte la gura sobei. Poate întreabă: „Oare ce face tata?..." Poate ia lecţie la pian... Fetiţa lui e mai mare. A împlinit şapte ani. Merge la şcoală. Fotografia ei se află între capacele ceasornicului din buzunar. Dar la ce mai folosesc aceste amintiri? Totu-i pierdut! Mai cuminte să aştepte moartea, fiindcă altă scăpare nu mai este, nu mai poate veni de nicăieri, de la nimeni.
Şi această năprasnică dezlănţuire dura de ceasuri, şi de ceasuri, şi de ceasuri.
Se mai afla oare undeva un cer limpede?
Se mai afla undeva oare o casă caldă, cu o gură de sobă, unde copiii întind mâinile subţiri să se dogorească la pâlpâirea flăcărilor?
Mai erau oare undeva oameni care se plâng de căldură, asudă şi îşi fac vânt cu batista?
Spăimântătoarea urgie a viscolului părea că a măturat tot. Că a îngropat tot. Stăpânea acum numai chiotul uraganului alb, vânturând nămeţii dintr-un capăt la celălalt. Peste insule, peste banchiză, peste ochiuri de apă, vijelia trecea vâjâind.
Doi oameni se târâseră de-a buşilea sub un perete de sloi.
Credeau că au găsit adăpost. Dar adăpostul era amăgitor. Viscolul clădea troiene peste dânşii. Şi oamenii luptau să-şi libereze răsuflarea. Scoteau capul din zăpadă. Iar atunci îi izbea în ochi, în gură, în obraz, pulberea măruntă şi usturătoare, ca sticla pisată.
Şi îngheţul îi cuprindea încetul cu încetul.
— Egon, tu mai simţi mâinile?
— Nu le mai simt de mult, Otto. Nici mâinile, nici picioarele...
Ca să-şi audă glasul, erau nevoiţi să strige. Şi sforţarea strigătului însemna acum o înfricoşătoare suferinţă pentru puterile lor istovite.
— Loveşte, Egon! Loveşte mereu din palme. Mişcă degetele. Numai aşa nu se opreşte sângele!... Dacă s-ar opri, s-a sfârşit cu noi!...
Celălalt gemu.
Un timp au tăcut amândoi.
S-a auzit iarăşi numai chiotul bezmetic al viscolului; vântul izbind în stânca de gheaţă, praful de zăpadă învolburându-se în şuier.
— Egon... Asculţi, Egon? Mă gândesc că mă aşteaptă acasă doi copii. N-am să-i mai văd niciodată. Niciodată... Măria împlineşte doi ani. Peste o săptămână împlineşte doi ani... Are să uite cuvântul tată. Asculţi, Egon? Are să uite cuvântul tată...
In învelişul lui de troian, Egon încercă să vorbească. Dar viscolul îi astupă gura. Închise ochii.
De ce-ar mai vorbi? Ce poate să mai spună?
Avea şi el o fetiţă care îl aştepta acasă. Poate acum se încălzeşte la gura sobei. Poate întreabă: „Oare ce face tata?..." Poate ia lecţie la pian... Fetiţa lui e mai mare. A împlinit şapte ani. Merge la şcoală. Fotografia ei se află între capacele ceasornicului din buzunar. Dar la ce mai folosesc aceste amintiri? Totu-i pierdut! Mai cuminte să aştepte moartea, fiindcă altă scăpare nu mai este, nu mai poate veni de nicăieri, de la nimeni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu