Gerul - de Vasile Alecsandri

Gerul aspru şi sălbatic strânge-n braţe-i cu jelire
Neagra luncă de pe vale care zace-n amorţire;
El ca pe-o mireasă moartă o-ncunună despre zori
C-un văl alb de promoroacă şi cu ţurţuri lucitori.

Gerul vine de la munte, la fereastră se opreşte
Şi, privind la focul vesel care-n sobe străluceşte,
El depune flori de iarnă pe cristalul îngheţat,
Crini şi roze de zăpadă ce cu drag le-a sărutat.

Gerul face cu-o suflare pod de gheaţă între maluri,
Pune streşinilor casei o ghirlandă de cristaluri,
Iar pe fete de copile înfloreşte trandafiri,
Să ne-aducă viu aminte de-ale verii înfloriri.

Gerul dă aripi de vultur cailor în spumegare
Ce se-ntrec pe câmpul luciu, scotând aburi lungi pe nare.
O! tu, gerule năprasnic, vin', îndeasnnă calul meu
Să mă poarte ca săgeata unde el ştie, şi eu!

                                                             Vasile Alecsandri AICI 

Fricosul - de Emil Gârleanu

           Iarnă. Noapte lucie pe o lume ca din poveşti: copaci de zahăr, câmp de cristal, iaz de oglindă. Şi-n cuprinsul larg, uriaşul policandru al cerului îşi aprinde, una câte una, luminile, ca într-o nemăsurată sală de dans. Vieţuitoarele pustietăţii sunt îmbătate de farmecul acesta: păsările zbor ca ziua; lupul poposeşte pe labe, în hăţişuri, şi priveşte nemişcat; vulpea stă lângă vizuină şi nu se-ndură să meargă la vânat; veveriţa pleacă creangă lângă creangă şi hoinăreşte, ca o deşucheată, pădurea-ntreagă.

Iar iepurele a zbughit-o la jucat. Încet, ascultând, ispitind, a ieşit tiptil-tiptil din curătură, şi când a ajuns la margine şi-a văzut întinderea lucie de zăpadă, a-nceput să sară de bucurie:
„Poate mai întâlnesc un prieten”, îşi zise iepuraşul.
Şi gândul îi răspunse:
„Poate mai întâlneşti un prieten...”
Şi iar ţupai-ţupai, iepurele sare vesel:
„Poate dau şi peste o prietenă.”
Şi gândul:
„Poate dai şi peste o prietenă.”
Şi mergând aşa, iepuraşul cu gândul îşi vorbesc:
„Ce lumină, şi totuşi luna încă nu a răsărit.”
„...Şi totuşi luna încă nu a răsărit.”
„Dar o să răsară.”
„...O să răsară.”

Şi cum mergea pe marginea unei vâlcele, iepuraşul se opri o clipă să se odihnească. Atunci, de la spate, se ridică, albă şi ea, ca de gheaţă, luna. Stelele păliră; pădurea, copacii, tufele îşi dezbrăcară deodată umbra. Iar iepuraşul împietri de groază: chiar de lângă el, se întinse pe pământ o arătare cu două coarne grozave. După clipa de spaimă, iepuraşul se destinse ca o coardă şi o zbughi la goană, se prăvăli în vale, veni de-a dura ca un bulgăre, se sculă şi iar se rostogoli până jos; apoi o luă de-a dreptul, tăind câmpul. Se opri tocmai în stuhăria iazului.
Acolo, de-abia suflând, se ghemui cu ochii închişi... Să nu-şi mai vază umbra!

Imagine de DUMINICĂ

Ce vă sugerează această imagine? :)

tolănit într-o limbă străină - de Paul Blaj

în cameră e cald ca într-o piersică
ridic ochii și las cartea pe genunchi
se deschide firesc
altă dimensiune
o studiez atent
perdeaua prin care intră soarele
nu înmugurește
dar nu e vina ei, îmi zic
aprind tv-ul pe un post
de sport extrem
cum aș respira un bulgăre de zăpadă până la capăt
se instalează liniștea,
crește,
și îmi place să mă prefac
că nu știu de ce a ales iarna
să vină după toamnă
ca să mă lase beat pe o pânză nepictată

( de Paul Blaj )

Moş Ion Roată şi Unirea - de Ion Creangă

Moş Ion Roată şi Unirea

---

La 1857, pe când se ferbea Unirea în Iaşi, boierii moldoveni liberali, ca de-alde Costache Hurmuzachi, M. Kogălniceanu şi alţii, au găsit cu cale să cheme la Adunare şi câţiva ţărani fruntaşi, câte unul din fiecare judeţ, spre a lua şi ei parte la facerea acestui măreţ şi nobil act naţional. Cum au ajuns ţăranii în Iaşi, boierii au pus mână de la mână, de i-au ferchezuit frumos şi i-au îmbrăcat la fel, cu cheburi albe şi cuşme nouă, de se mirau ţăranii ce berechet i-a găsit. Apoi, se zice că i-ar fi dat pe sama unuia dintre boieri să le ţie cuvânt, ca să-i facă a înţelege scopul chemării lor la Iaşi.
— Oameni buni, ştiţi pentru ce sunteţi chemaţi aici, între noi? zise boierul cu blândeţă.
— Vom şti, cucoane, dacă ni-ţi spune, răspunse cu sfială un ţăran mai bătrân, scărpinându-se în cap.
— Apoi, iaca ce, oameni buni: de sute de ani, două ţări surori, creştine şi megieşe, Moldova noastră şi Valahia sau Ţara Muntenească, de care poate-ţi fi auzit vorbindu-se, se sfâşie şi se mănâncă între dânsele, spre cumplita urgie şi peire a neamului românesc. Ţări surori şi creştine, am zis, oameni buni; căci, precum ne închinăm noi, moldovenii, aşa se închină şi fraţii noştri din Valahia. Statura, vorba, hrana, îmbrăcămintea şi toate obiceiurile câte le avem noi le au întocmai şi fraţii noştri munteni. Ţări megieşe, am zis, oameni buni; căci numai pârăuaşul Milcov, ce trece pe la Focşani, le desparte. "Să-l secăm dar dintr-o sorbire" şi să facem sfânta Unire, adică înfrăţirea dorită de strămoşii noştri, pe care ei n-au putut s-o facă în împrejurările grele de pe atunci. Iaca, oameni buni, ce treabă creştinească şi frumoasă avem de făcut. Numai Dumnezeu să ne-ajute! Înţeles-aţi, vă rog, oameni buni, pentru ce v-am chemat? Şi dacă aveţi ceva de zis, nu vă sfiiţi; spuneţi verde, moldoveneşte, ca la nişte fraţi ce vă suntem; că de-aceea ne-am adunat aici, ca să ne luminăm unii pe alţii şi Dumnezeu să ne lumineze pe toţi cum a şti el mai bine!
— Înţelegem, cucoane, aşa a fi, răspunseră câţiva ţărani mai ruşinoşi; că, dă, nu-ţi şti dumnevoastră ce-i pe lume, noi, ţărănimea de la coarnele plugului, avem să ştim ce-i bine şi ce-i rău?...
— Ba eu, drept să vă spun, cucoane, n-am înţeles! cică zise cu îndrăzneală unul dintre ţărani, anume Ion Roată. Ş-apoi, chiar dacă ne-am pricepe şi noi la câte ceva, cine se mai uită în gura noastră? Vorba ceea, cucoane: "Ţăranul, când merge, tropăieşte, şi când vorbeşte, hodorogeşte", să ierte cinstită faţă dumnevoastră. Eu socot că treaba asta se putea face şi fără de noi; că, dă, noi ştim a învârti sapa, coasa şi secera, dar dumnevoastră învârtiţi condeiul şi, când vreţi, ştiţi a face din alb negru şi din negru alb... Dumnezeu v-a dăruit cu minte ca să ne povăţuiţi şi pe noi, prostimea...

— Ba nu, oameni buni; s-a trecut vremea aceea, pe când
numai boierii făceau totul în ţara aceasta ş-o storceau după plac. Astăzi toţi, de la vlădică până la opincă, trebuie să luăm parte la nevoile şi la fericirea ţării. Muncă şi câştig, datorii şi drepturi pentru toţi deopotrivă.
Le spuse boierul apoi despre originea românilor, cum şi de cine au fost ei aduşi pe aceste locuri; despre suferinţele lor şi cum au ajuns a fi dezbinaţi şi împrăştiaţi prin alte ţări. Le dă el pilde câte şi mai multe: cu smocul de nuiele, cu taurii învrăjbiţi şi, în sfârşit, se sileşte bietul creştin din răsputeri a-i face să înţeleagă care sunt roadele binefăcătoare ale Unirii, aducându-le aminte că tot "pentru unirea tuturor" se roagă şi sfânta biserică, în toate zilele, mai bine de 1.850 de ani.
— Ei, oameni buni, cred că acuma aţi priceput!
— Priceput, cucoane, cât se poate de bine, răspunseră mai toţi. Dumnezeu să vă ajute la cele bune!
— Ba eu tot nu, cucoane, răspunse moşul Ion Roată.
— Dumnezeu să mă ierte, moş Ioane, dar dumneta, cum văd, eşti cam greu de cap; ia haidem în grădină, să vă fac a înţelege şi mai bine. Moş Ioane, vezi colo, în ogradă la mine, bolovanul cel mare?
— Îl vedem, cucoane.
— Ia fă bine şi adă-l ici, lângă mine, zise boierul, care şedea acum pe un jilţ în mijlocul ţăranilor.
— S-avem iertare, cucoane, n-om putea, că doar acolo-i greutate, nu şagă.
— Ia cearcă şi vezi.
Moş Roată se duce şi vrea să ridice bolovanul, dar nu poate.
— Ia du-te şi dumneta moş Vasile, şi dumneta, bade Ilie, şi dumneta, bade Pandelachi.
În sfârşit, se duc ei vro trei-patru ţărani, urnesc bolovanul din loc, îl ridică pe umere şi-l aduc lângă boier.
— Ei, oameni buni, vedeţi? S-a dus moş Ion şi n-a putut face treaba singur; dar când v-aţi mai dus câţiva într-ajutor, treaba s-a făcut cu uşurinţă, greutatea n-a mai fost aceeaşi. Povestea cântecului:

Unde-i unul nu-i putere,
La nevoi şi la durere;
Unde-s mulţi, puterea creşte,
Şi duşmanul nu sporeşte.

Aşa şi cu Unirea, oameni buni! Credeţi dumnevoastră că, de-a ajuta Dumnezeu a se uni Moldova cu Valahia avem să fim numai atâţia? Fraţii noştri din Transilvania, Bucovina, Basarabia şi cei de peste Dunărea, din Macedonia şi de prin alte părţi ale lumii, numai să ne vadă că trăim bine, şi ei se vor bucura şi ne vor iubi, de n-or mai îndrăzni duşmanii, în vecii vecilor, a se lega de români. D-apoi fraţii noştri de sânge: franţujii, italienii, spaniolii şi portughezii, ce aşteapt? La orice întâmplare, Doamne fereşte, stau gata să-şi verse sângele pentru noi... Unirea face puterea, oameni buni. Ei, acum cred c-aţi înţeles şi răsînţeles.
— Ba eu unul, să iertaţi dumnevoastră, cucoane, încă tot n-am înţeles, răspunde moş Roată.
— Cum se face asta, moş Ioane? Mai bine ce v-am tălmăcit, şi un copil putea să înţeleagă.
— Mai aşa, cucoane, răspunseră ceilalţi.
— Moş Ioane, zise acum boierul, cam tulburat de multă oboseală, ia spune dumneta, în legea dumitale, cum ai înţeles, cum n-ai înţeles, de când se face atâta vorbă; să auzim şi noi!
— Dă, cucoane, să nu vă fie cu supărare, dar de la vorbă şi până la faptă este mare deosebire... Dumnevoastră, ca fiecare boier, numai ne-aţi poruncit să aducem bolovanul, d-ar n-aţi pus umărul împreună cu noi la adus, cum ne spuneaţi dinioarea, că de-acum toţi au să ieie parte la sarcini: de la vlădică până la opincă. Bine-ar fi dac-ar fi aşa, cucoane, că la războiu înapoi şi la pomană năvală, parcă nu prea vine la socoteală... Iar de la bolovanul dumnevoastră am înţeles aşa: că până acum noi, ţăranii, am dus fiecare câte-o peatră mai mare sau mai mică pe umere; însă acum suntem chemaţi a purta împreună tot noi, opinca, o stâncă pe umerele noastre... Să dea Domnul, cucoane, să fie altfel, că mie unuia, nu mi-a părč rău.
La aceste vorbe, ţăranii ceilalţi au început a strânge din umere, a se uita lung unul la altul şi a zice:
— Ia, poate că şi Roată al nostru să aibă dreptate!...
Iar boierul, luându-i înainte cu glume, a înghiţit găluşca şi a tăcut molcum.

Gânduri de prietenie către voi, dragi elevi

Dragii mei copii,

     şi dragi elevi ai clasei a III-a D de la Şcoala Gimnazială nr. 11 ,,Miron Costin" din Suceava, vreau să vă doresc ca la vârsta mea (34 de ani) să aveţi mai multe perspective decât sunt acum aici în România.

     Să ştiţi că sinceritatea, modestia şi bunul-simţ sunt de nepreţuit pentru a avea o viaţă frumoasă, cum cred că v-o doriţi. Ascultaţi-vă părinţii şi învăţătoarea. Sunt poate singurii oameni care vă doresc numai binele. Ascultaţi-vă dascălii şi învăţaţi. Chiar dacă renunţaţi la o oră de jucat pe calculator. Viitorul vostru merită. Ce vă spun e din experienţa personală. Iar dacă veţi fi cândva în necaz, să nu uitaţi că toate trec. Că după nori răsare soarele. Să fiţi ambiţioşi şi perseverenţi! Eu am fost în generaţia numită de sacrificiu, voi aveţi altă șansă.

     Mă bucur că mi-aţi făcut o bucurie, prin intermediul doamnei învăţătoare Mariana Doina Leonte (care pentru mine este scriitoarea Maria(na) Doina Leonte), şi v-am auzit glasurile cântând. Am fost impresionat de voi. Mi-am adus aminte de ani îngropaţi în mine. Îi mulţumesc Oanei Panţiru, colega voastră, pentru că mi-a demonstrat pasiunea ei pentru literatură. Îi mulţumesc doamnei învăţătoare pentru că prin intermediul ei îmi veţi fi mereu prieteni. Aşadar, nu ezitaţi când se iveşte ocazia să faceţi o faptă bună. Ea îşi va găsi în mod sigur răsplata.

     Dacă aveţi nevoie mai târziu de mine, cu vreun sfat literar, adresa mea de email este paulblaj@yahoo.com. Cine ştie ce viitor scriitor stă ascuns printre voi. Şi să nu uitaţi că aveţi un prieten în plus. După cum nici eu nu uit că îmi sunteţi dragi. Iar când şi dacă ne vom întâlni, bucuria mea va fi mare. Pe măsura poftei voastre de joacă.

                                                                                             Cu sufletul deschis ca al vostru,
                                                                                                          Paul Blaj       

mă ridic din psalmi în picioare - de Paul Blaj

ce frumos ești Doamne când râzi ca un copil gâdilat
sau când ieși în grădină și Te cațeri
în mărul sălbatic
când Te împiedici sau când joci fotbal 

Te chem la masă și Tu îmi răspunzi
Te trimit la duș și Tu mă asculți

adormi cu puiul de pernă în brațe
Te simți acasă
ce adorabil e Domnul meu când sforăie încetișor
El creează în somn libelule roșii
sau poeme libere

târziu deschide ochii fastuoși
bea apă rece
paharul rămâne plin
se întinde strănută se deșiră în seară ca un ghem
purpuriu
care mai bate năvalnic
în mine

( Paul Blaj )

,,Fram, ursul polar" de Cezar Petrescu - fragment

Viscolul chiuia, rostogolind trâmbele de zăpadă măruntă, icnea în pereţii de gheaţă, în stânci, în sloiuri, gemea şi urla de-a lungul pustietăţilor albe. Nu se cunoştea cer de pămînt, gheţuri de ape.
Şi această năprasnică dezlănţuire dura de ceasuri, şi de ceasuri, şi de ceasuri.
Se mai afla oare undeva un cer limpede?
Se mai afla undeva oare o casă caldă, cu o gură de sobă, unde copiii întind mâinile subţiri să se dogorească la pâlpâirea flăcărilor?
Mai erau oare undeva oameni care se plâng de căldură, asudă şi îşi fac vânt cu batista?
Spăimântătoarea urgie a viscolului părea că a măturat tot. Că a îngropat tot. Stăpânea acum numai chiotul uraganului alb, vânturând nămeţii dintr-un capăt la celălalt. Peste insule, peste banchiză, peste ochiuri de apă, vijelia trecea vâjâind.
Doi oameni se târâseră de-a buşilea sub un perete de sloi.
Credeau că au găsit adăpost. Dar adăpostul era amăgitor. Viscolul clădea troiene peste dânşii. Şi oamenii luptau să-şi libereze răsuflarea. Scoteau capul din zăpadă. Iar atunci îi izbea în ochi, în gură, în obraz, pulberea măruntă şi usturătoare, ca sticla pisată.
Şi îngheţul îi cuprindea încetul cu încetul.
— Egon, tu mai simţi mâinile?
— Nu le mai simt de mult, Otto. Nici mâinile, nici picioarele...
Ca să-şi audă glasul, erau nevoiţi să strige. Şi sforţarea strigătului însemna acum o înfricoşătoare suferinţă pentru puterile lor istovite.
— Loveşte, Egon! Loveşte mereu din palme. Mişcă degetele. Numai aşa nu se opreşte sângele!... Dacă s-ar opri, s-a sfârşit cu noi!...
Celălalt gemu.  
Un timp au tăcut amândoi.
S-a auzit iarăşi numai chiotul bezmetic al viscolului; vântul izbind în stânca de gheaţă, praful de zăpadă învolburându-se în şuier.
— Egon... Asculţi, Egon? Mă gândesc că mă aşteaptă acasă doi copii. N-am să-i mai văd niciodată. Niciodată... Măria împlineşte doi ani. Peste o săptămână împlineşte doi ani... Are să uite cuvântul tată. Asculţi, Egon? Are să uite cuvântul tată...
In învelişul lui de troian, Egon încercă să vorbească. Dar viscolul îi astupă gura. Închise ochii.
De ce-ar mai vorbi? Ce poate să mai spună?
Avea şi el o fetiţă care îl aştepta acasă. Poate acum se încălzeşte la gura sobei. Poate întreabă: „Oare ce face tata?..." Poate ia lecţie la pian... Fetiţa lui e mai mare. A împlinit şapte ani. Merge la şcoală. Fotografia ei se află între capacele ceasornicului din buzunar. Dar la ce mai folosesc aceste amintiri? Totu-i pierdut! Mai cuminte să aştepte moartea, fiindcă altă scăpare nu mai este, nu mai poate veni de nicăieri, de la nimeni.

Ps. Dacă sunteţi curioşi să aflaţi povestea acestui urs, vă recomand să citiţi cartea ,,Fram, ursul polar".