Biblioteca lui Stardi

M-am dus ieri la Stardi. Casa lui este aproape, peste drum de şcoală. Mi-e cam ruşine s-o spun, dar trebuie să mărturisesc că mi-a fost necaz pe el, când i-am văzut cărţile. Ce bine şi le păstrează! N-a prăpădit nici una măcar, din căr-ţile pe care a învăţat; le are pe toate şi eu nu mai am nici una! Ce rău îmi pare că le-am rupt! Toţi banii ce-i capătă de la ru-de, el îi dă pe cărţi.
Tatăl său, prinzând de veste că-i plac cărţile, a dat să i le lege după placul lui şi i-a cumpărat un dulăpior frumos de nuc.
Dulapul are nişte perdeluţe verzi. Când tragi de un şnur, ele se deschid şi ţi se înfăţişează deodată trei rânduri de cărţi de diferite culori, bine aşezate, curate şi cu titlurile scri-se cu litere poleite. Are: poveşti, călătorii, poezii; are şi cărţi cu gravuri, şi ce bine ştie să potrivească feţele! A aşezat volu-mele albe pe lângă cele albastre, pe cele roşii lângă cele ne-gre şi lângă acestea, pe cele galbene: astfel că se deosebesc de departe şi au o înfăţişare cât se poate de frumoasă. Ade-seori, el îşi petrece timpul rânduindu-le în alt chip. Şi-a făcut un catalog de cărţi, tocmai ca un bibliotecar. Cum şi le îngri-jeşte! Le şterge de praf, le răsfoieşte şi cu băgare de seamă le deschide, ca să nu le mânjească poate cu degetele lui cele groase; s-ar zice că sunt noi. Păcat, zău, că n-am ştiut şi eu să mi le păstrez pe ale mele! Ce bucurie, e pe el, când îşi cumpără câte o carte! O mângâie, îi face loc în bibliotecă, o ia iarăşi în mână, o învârteşte şi se uită la ea ca la un odor. Într-un rând începuse să-l doară ochii de mult ce citea.
Tatăl său veni la noi, în odaie, şi, bătând cu palma pe ceafa fiului său, îmi zise cu vocea sa puternică:
— Ia spune-mi, domnişorule, ce zici dumneata de al meu cap de dovleac? Te încredinţez că în căpăţâna asta e atâta străduinţă încât are să izbutească în toate! Mângâierea aceea grosolană a tatălui său îl făcea să închidă ochii de plăcere, întocmai ca un căţeluş când îl mângâie stăpânul.
N-aş putea să spun de ce, dar nu-mi vine să glumesc cu Stardi, cum glumesc cu ceilalţi camarazi ai mei şi nici nu-mi vine să cred că este numai cu un an mai mare decât mine.
Când am plecat, el m-a însoţit până la pragul uşii şi mi-a zis la revedere cu multă seriozitate; parcă avea chipul poso-morât; era cât p-aci să-i răspund ca unui om mare:"Vă salut, domnule!"
Îndată ce mă întorsei acasă, spusei aceasta tatălui şi adăugai:
— Nu înţeleg un lucru, tată; Stardi n-are nici un talent, nu este deştept, e cu totul necioplit, are un chip pocit şi cu toate acestea, el îmi impune.
Tata îmi răspunse:
— Să-ţi spun eu, fiul meu, de ce-ţi impune: pentru că are tărie de caracter.
— Şi apoi să-ţi mai spun încă ceva ciudat, mai zisei eu, am stat o oră la el, acasă, şi nu cred să-mi fi spus cincizeci de cuvinte. Nu mi-a arătat nici o jucărie, n-a râs, nici n-a zâmbit măcar odată şi tot nu mi-a fost urât, şi am rămas bucuros la el.
Tata îmi răspunse:
— Pentru că-l stimezi.

Cei trei de Cine:

Cine ştie titlul cărţii şi autorul? :)

Cine o are în bibliotecă? :)

Cine a citit-o? :)