Az’ noapte Iisus a intrat la mine-n celulă.
O, ce trist, ce înalt era Christ !
Luna-a intrat după El în celulă,
Si-L făcea mai înalt si mai trist.
Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
Ochii adânci ca niste păduri.
Luna-L bătea cu argint pe vesminte,
Argintându-I pe mâini vechi spărturi.
M-am ridicat de sub pătura sură:
- Doamne, de unde vii? Din ce veac?
Iisus a dus lin un deget pe gură
Si mi-a făcut semn ca să tac...
A stat lângă mine pe rogojină...
- Pune-mi pe răni mâna ta.
Pe glezne-avea umbre de răni si rugină,
Parcă purtase lanturi, cândva...
Oftând, Si-a întins truditele oase
Pe rogojina mea cu libărci.
Prin somn lumina, dar zăbrelele groase
Lungeau pe zăpada Lui vărgi.
Părea celula munte, părea Căpătână,
Si misunau păduchi si guzgani.
Simteam cum îmi cade tâmpla pe mână,
Si am dormit o mie de ani...
Când m-am trezit din grozava genună,
Miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă si era lună,
Numai Iisus nu era nicăieri...
- Unde esti, Doamne? Am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de cătui.
M-am pipăit, si pe mâinile mele
Am găsit urmele cuielor Lui...
PS. Analizați și acest poem de factură religioasă!
