Soarele se topeşte pe cer ca o lumânare nestingherită. Violetul se dezgheaţă în licăriri calde, în unde învolburate pătând norii în rozete arămii.
Pe pământ tăcerea învie, iar pâclele cuprind în braţe tot satul ca un parfum fără de veste. Cupola bisericii se aprinde, se înalţă ca o flacăra lăsată să ardă de izbelişte într-un neant de nepăsare.
Toate complotează împotriva nemuririi: trandafirii înfloresc în grădină, dar se ofilesc în stratul de ceaţă, copacii se înalţă şi privesc mlădios peisajul auriu, iar soarele, în loc să-i încălzească trupul, îi îngheaţă florile ce tocmai au răsărit în buchetul de ramuri.
Doar un mugur de liliac îndrăzneşte să-şi scoată capul dintre frunzele cioplite în stâncă. Mugurul alungă ceaţa cu mireasma sa, iar norii ce-au fost pe pământ sunt acum pe cerul înstelat.
Liliacul priveşte din înalt... toate poverile lumii s-au scurs văzând cu ochii, iar el, un erou, aşteaptă ca soarele să-i inunde lumea...
