CLONŢ DE CORB
Toamnă. Din nou. Bineînţeles, a venit cu nelipsitele sale
„semne”. A blestemat frunzele. Ele au căzut ca fulgerate. Cele care au rămas îşi aşteaptă în tăcere
sfârşitul, desprinzându-se încet de pe crengile copacilor, aproape nude, când
vântul porneşte în fuga lui haotică.
Iarbă
gri, cer gri, peisaje gri, oameni gri, suflete gri. Cenuşa toamnei a înviat din
nou, precum pasărea Phoenix. S-a mulţumit cu puţin... A luat trupul sterp al
unui corb bătrân, surd şi cu-n ochi lipsă. Negrul strălucitor al penelor sale
şi-a pierdut farmecul de la crearea lumii până în prezent.
Ce atinge
el, moare şi dispare. În zborul lui mai smulge câte-o frunză, iar asta ar fi
explicaţia cea mai logică pentru căderea frunzelor.
Dar tu...Ai realizat când a
căzut prima frunză? Ai surprins momentul?... Ai realizat când plouă prima oară cu
stropi reci? Dar când trece-o zi, o lună sau un an? Sau o viaţă, chiar. Dacă nu, înseamnă
ca trăieşti degeaba...
Luna
veghează dintre nori. Corbul dintre ramuri. Îngerii din cer. Mai cade câte-o
picătură... Semne că noaptea vânează momentul potrivit pentru a-şi face apariţia
.
Şi ea stă
pe verandă şi compune...Părul ei negru îi curge pe faţa înmărmurită, iar de pe
umerii ei de porţelan alunecă puloverul gros, precum o povară. Degetele ei
aproape îngheţate de spaima trecerii timpului cuprind strâns condeiul... Îl
priveşte adânc pe corb. Corbul pe ea... Schimbă complice câte-un surâs scurt...Şi
noaptea de-abia începe...
(Miruna Ungurenașu)
Mulțumim, Miruna! Ai spart gheața :)